cu poftă, despre restaurantele Bacăului ...

VIZITĂ LA MONTALCINO

2010-03-26T07:27:00.000-07:00

Săptămâna trecută am fost într-un sejur prin câteva oraşe din Italia şi nu am ratat ocazia de a merge şi în inima Toscanei. Dacă zici Italia, zici Toscana; dacă zici Toscana, zici gastronomie şi vinuri bune, şi uite aşa ajungi la Montalcino, celebru prin vinurile sale roşii, grandioase, Brunello şi Rosso di Montalcino.

Am ajuns într-o după-amiază spre apus, şerpuind printre terasele cu viţă de vie, cu rânduri aliniate ca la carte şi butuci gata pregătiţi pentru primii muguri de anul acesta.
Am urcat rapid până în parcarea de lângă La Fortezza, unde ştiam de pe net că sunt mai multe enoteci renumite. Am luat şi o amendă pentru parcarea ilegală a autocamperului nostru, dar asta e partea a doua.
Fiind aproape de ora închiderii nu am vizitat decât două enoteci, La Fortezza şi Franci, de unde mi-am luat şi câteva sticluţe, pentru că aveau preţurile un pic mai bune.
Vinurile de Montalcino au fost apreciate şi recunoscute pe plan internaţional relativ târziu, în sec. XIX, când un localnic, Clemente Santi, a reuşit să izoleze o clonă a strugurelui local Sangiovese, Sangiovese Grosso, făcând din acesta un vin roşu, închis la culoare, pur 100%. Mai târziu, în 1888, nepotul său Ferruccio Biondi-Santi a relansat legendarul Brunello di Montalcino, învechindu-l în butoaie mari de lemn, înainte de a-l da spre consum. De atunci, numeroase premii şi medalii au fost câştigate de acest vin, atrăgând atenţia asupra acestui terroir, astfel încât, dacă în 1968, când zona a primit clasificarea DOC, erau doar 25 de producători iar în 1980 când s-a atribuit pentru prima dată în Italia clasificarea DOCG (Denumire de Origine Controlată şi Garantată) numărul lor deja se dublase, acum, în zilele noastre, sunt nu mai puţin de aproape 200 de producători. Unul dintre aceştia este în continuare Tenuta Biondi-Santi, de la care am reuşit să pun mâna pe un Rosso şi un Brunello di Montalcino din 2004, an clasificat cu 5 stele d.p.d.v. al calităţii producţiei de către asociaţia producătorilor din acea zonă. Un alt producător care mi-a atras atenţia este Ciacci Picolomini D’Aragona, pe a căror sticle este oferit un nr. de telefon şi o adresă de internet la care se poate verifica nonstop veridicitatea produsului (numărul sticlei, anul de producţie, caracteristicile vinului etc.) şi Tenuta La Togata, cu a căror vinuri făcusem deja cunoştinţă la expoziţia Gustul Italiei din noiembrie 2008 de la Bucureşti.Nu puteam să plec de acolo şi fără un Moscadello di Montalcino, un vin alb, licoros, de desert şi, bineînţeles, un Limoncello pentru soţia mea.
Am plecat de acolo cu regretul că nu am ajuns într-un anotimp mai potrivit, dar cu promisiunea făcută că am să revin într-o altă primăvară sau toamnă, la o plimbare cu bicicleta prin Toscana, atunci când această zonă pitorească se dezvăluie privitorului în toată splendoarea sa.
Aşadar, nu vă limitaţi la marile oraşe când mergeţi în Italia, ci mergeţi în Italia profundă şi gustaţi din plin la dolce vita, cu prosciuto crudo, parmezan şi bineînţeles un pahar de Brunello.

Bonus: poze cu vinuri scumpe ...

DEGUSTARE DE VINURI DE LA CRAMA OPRISOR

2010-03-07T05:18:00.000-08:00

Vineri, 26 feb. 2010, am avut onoarea de a da curs invitaţiei la o degustare de vinuri de la Crama OPRIŞOR, organizată de către dl. Marcel SIMOTA, directorul firmei de distribuţie P ANCOM SRL din Piatra Neamţ. Degustarea a avut loc la restaurantul NOIR, care pe mine m-a impresionat prin concept, listă de vinuri, mai puţin meniul, dar despre asta poate altă dată. Iată cum, încă o dată, oraşul vecin ne face surpriza de a ne-o lua înainte până şi la acest capitol. Deşi potenţial de consum există, precum şi mulţi clienţi care ştiu să aprecieze un vin bun, în oraşul Bacău acest tip de evenimente de prezentare şi promovare a vinurilor valoroase lipseşte cu desăvârşire.

Surpriza mai mult decât plăcută a fost că aceste vinuri au fost prezentate chiar de către creatorul lor, dl. Liviu Grigorică, care a oferit informaţii interesante despre realizarea acestor vinuri dedicate segmentului HORECA şi cunoscătorilor.
Au fost prezentate şase vinuri, două albe (CALOIAN – Sauvignon Blanc; RUSALCĂ ALBĂ – cupaj de Chardonay, Pinot Gri, Riesling şi Sauvignion Blanc) şi patru roşii (CALOIAN – Fetească Neagră; DRĂGAICA ROŞIE – cupaj de Cabernet Sauvignon, Merlot, Shiraz şi Pinot Noir; SMERENIE – cupaj de Shiraz, Pinot Noir şi Dornfelder; CABERNET SAUVIGNON)Cupajul SMERENIE (am reuşit să obţin o sticlă cu autograf, yupeeee!) a întrunit majoritatea aprecierilor celor prezenţi, deşi eu am rămas destul de surprins şi de către CALOIAN – Fetească Neagră, un vin pe care îl poţi confunda totuşi destul de uşor cu altceva, dar făcut bine şi la un preţ cinstit.După părerea mea, pe care n-am ezitat să o exprim şi acolo, s-a insistat prea mult pe identificarea “nasului”, adică a aromelor ce compun buchetul vinului. În momentul în care eşti asaltat repetitiv de întrebarea “da’ simţiţi coacăza?”, şi dacă ai avea nasul înfundat ai începe să adulmeci ceva a coacăză. Nu mai spun de snobismul unor persoane care, deşi erau într-atât de parfumate, că le simţeam de la distanţă, nimereau, nu ştiu cum naiba, exact şi la timp, fiecare aromă enunţată.
În fine, aici e mult de discutat, dar eu rămân la părerea că un vin trebuie evaluat ca un tot anume, cautând să-i desluşim specificul ca întreg, exact aşa cum privim un tablou valoros, dându-ne cu un pas înapoi ca să-l putem vedea în ansamlu, sau cum ascultăm o orchestră, fără să ne concentrăm însă pe sunetul fiecărui instrument în parte. Dealtfel, pun pariu că mulţi dintre cei care “sesizau coacăza” instant n-ar mai fi în stare să recunoască acelaşi vin la un test în orb cu numai trei probe, doar după o oră.
Per total, a fost o seară foarte reuşită, şi felicit cu sinceritate pe organizatori, rămânând totuşi cu o urmă de regret şi invidie vis-à-vis de faptul că nu suntem în stare să organizăm aşa ceva şi la Bacău. Totuşi speranţa moare ultima, aşa că aviz celor interesaţi, adică, mai pe şleau directorilor de restaurante şi distribuitorilor de vinuri din zonă.Două cuvinte şi pentru consumatorii finali: dragilor, dacă nu veţi începe să cereţi de la restaurante aceste vinuri, fiţi siguri că cârciumarii vă vor oferi tot numai triada cu moţ (Jidvei, Cotnari, Murfatlar plus Recaş) de-acum şi-n vecii vecilor!
Şi nici nu ştiţi ce pierdeţi …

MOLDAVIA, ÎNTRE HAN ŞI PENSIUNE

2010-02-07T03:58:00.000-08:00

În sfârşit, am lămurit şi enigma din “Apus de soare”, a lui Delavrancea, care ne-a lăsat să stabilim care anume sunt urmaşii urmaşilor lu’ Fane Mare şi, mai nou, Sfânt. La Bacău, MOLDAVIA (restaurant şi pensiune), apare în registre ca fiind în proprietatea unor cetăţeni cu nume şi prenume clar, mai mult sau mai puţin cunoscuţi în urbea noastră, în veacul vecilor ...

În decursul vizitei pe care am făcut-o în acest loc, m-am tot lovit de această denumire: pe Calea Moldovei, la restaurantul MOLDAVIA, am găsit în meniu multe preparate moldoveneşti. Nu că ar fi deranjant în vreun fel, dar măcar dacă, în afară de denumiri, simţeam şi ceva caracteristic acestei zone.Din punctul de vedere al unui consumator obişnuit, n-ai ce reproşa locului. Clădire nouă, grădini aranjate profi, decoraţiuni de bun gust, atmosferă plăcută, intimă. E o investiţie făcută cu cap şi manageriată deasemenea. Mai mult, odată cu răsfoirea meniului, eşti plăcut impresionat de organizarea lui clară, de preparatele disponibile (am remarcat mâncăruri gătite, tocăniţe, sarmale, ardei umpluţi, fără însă paste şi pizza, ceea ce nu e neapărat un lucru rău) şi de lista de vinuri, unde am descoperit pentru prima oară într-un restaurant vinurile de Veritas Panciu, prea puţin cunoscute şi apreciate, aş mai adăuga eu. Cunosc destul de bine acea zonă şi vinurile care se fac acolo, şi m-am mirat întotdeauna de ce nu le pot regăsi pe rafturile magazinelor sau prin restaurante. Mai ales vinurile spumante de Panciu, care se pot întrece oricând cu şampaniile franţuzeşti. Am avut ocazia să merg la Hrubele lui Ştefan Cel Mare şi să văd cum se produc aceste vinuri; dealtfel vă recomand cu toată căldura să faceţi şi domniile voastre o vizită acolo.
M-am reîntâlnit cu aceste vinuri astă toamnă, la festinul prilejuit de ridicarea Eparhiei Romanului la rang de Arhiepiscopie a Romanului şi Bacăului, când am aflat cu această ocazie, că vinurile de Veritas Panciu sunt foarte apropiate şi apreciate la Patriarhie. Şi, uite aşa, din aproape în aproape, aflai că directorul de la Veritas Panciu şi cu patronul Moldaviei au ceva în comun: distincţia patriarhală pentru mireni, Ordinul Sanctus Stephanus Magnus. Bravos!
Astfel, e pentru prima dată, vă mărturisesc sincer, când am ales mâncăruri potrivite la vinul comandat, şi nu invers, cum ar fi normal. Mai ales că acel vin era tocmai un Riesling sec de Veritas Panciu, 2005, elegant şi armonios, vin ce intră la cupajarea renumitelor spumante de Panciu.Pentru primul fel am cerut nişte crochete simple de şalău, bine făcute, gustoase şi prompt servite. Le-am considerat drept un antreu uşor şi m-am felicitat în gând pentru alegerea făcută. Mi-au dat prilejul să degust mai uşor vinul ...
Nefiind un preparat pretenţios, n-am să insist asupra lui, limitându-mă doar la câteva vorbe despre acest peşte. Răpitor de apă dulce, curgătoare sau nu, pentru pescarii mai cu vechime, e un trofeu mai valoros decât ştiuca, pe care o întrece la capitolul şiretenie. Mulţi ar zice că e şi mai bun la gust şi că are oase mai puţine. Nu contrazic pe nimeni.
La felul principal am optat pentru nişte pârjoale moldoveneşti cu piure de cartofi şi murături asortate. Şi acum întrebare pentru connaiseuri: care e diferenţa dintre pârjoale şi chiftele? Unele se pârjolesc iar altele se chiftelesc. Asta-i una. Alta? Primele sunt mari, turtite şi ovale, celelalte mici şi rotunde. Se mai poate spune şi aşa: în Moldova, chiftelele se fac mai mari şi se numesc pârjoale. Adică pe invers decât la sarmale, unde în Moldova sunt mici şi în rest, mai ales în Ardeal sunt mari cât pumnul. Mai găsim una? La pârjoale amestecul de carne se căleşte înainte cu puţină ceapă, nu şi la chiftele. Oricum, şi la unele şi la altele, e de presupus ca ele să fie ferme, nu sfărâmicioase şi omogen prăjite, în nici un caz crude la mijloc. Adică exact invers de cum au fost la mine în farfurie. Măcar gustul era foarte bun. Dacă mai era şi un sos prin preajmă era perfect, dar să zicem că nu am ştiut eu să cer, aşa că trecem peste.
Aş inventa o decoraţie pentru cine a pus murăturile, mai ales pepenele a fost incredibil. Cred că are măcar un doctorat în domeniu, eu cel puţin aş recomanda un Honoris Causa în pusul murăturilor.La desert am ales dintr-o multitudine de feluri de clătite şi alte chestii, o prăjitură de ciocolată. Am vrut să gust şi un coniac Mioriţa, dar nu era disponibil. Păcat!
Dar să revin la prăjitura de ciocolată, care m-a dezamăgit: o ditamai felioaică de prăjitură cu blatul neînsiropat şi cu o cremă ieftină, înconjurată de moţuri de frişcă la spray (vechiul meu inamic), stropite cu un topping şi mai ieftin de ciocolată. Am renunţat la ea după 2-3 linguriţe.
De ce nu oare n-am putut găsi în meniu de exemplu poale-n-brâu şi plăcinte cu dovleac dacă tot vorbim atât de Moldova, sau măcar o felie, două de cozonac? Peste tot clătite, îngheţată şi salată de fructe. Unde e fantezia? Unde e surpriza?
Bănuiesc doar de ce se întâmpla aşa, şi nu vorbesc acum doar de acest restaurant. Majoritatea nu îşi permit să ţină mai mult de un bucătar, doi, pe tură. Nici vorbă de un cofetar, patissier sau, auzi!, un om specializat doar pe sosuri. Din această cauză sunt preferate în meniu doar reţete care se fac foarte repede.
Culmea tupeului, clientul de restaurant vrea altceva decât ce poate crăpa şi acasă, vrea mâncăruri elaborate, arătoase, gustoase şi nu neapărat saţioase. Capisci?
De curând, în drum spre Vatra Dornei, am oprit la Hanul Ancuţei. Am răsfoit meniul, am savurat atmosfera patriarhală şi am încercat să-mi imaginez drumeţii prăfuiţi aciuiaţi la o stacană cu vin şi nişte alivenci, răcituri sau o ciorbă de potroace, şi pe hangiţă punând aşternuturi proaspete prin odăi.
Ce anume am pierdut în timp, ce anume lipseşte, cum Doamne am dat hanurile pe pensiuni?
Între han ca nume şi pensiune ca afacere, Moldavia este un loc frumos, cu servire impecabilă şi, sper, viitor promiţător.

Atmosfera generală ****
Menu ***
Servire ****
Calitatea preparatelor ***
TOTAL ****

MOLDAVIA
Bacău, str. Calea Moldovei, nr.157
rezervări la 0234.579.629

DECEBAL, EL BURICO DEL “TÂRGO”

2010-01-23T03:48:00.000-08:00

Dacă ar fi vreodată luată în serios problema stabilirii kilometrului 0 al municipiului nostru, cu siguranţă, cei de la cadastru l-ar înfinge în fundaţia Hotelului DECEBAL. De pe Măgura sau de pe dealurile dinspre Buhoci, de unde oraşul se vede ca o machetă de arhitect, forma sa albă, distinctivă se remarcă cu uşurinţă drept în mijloc.

Dacă multele camere ale hotelului sunt pentru majoritatea băcăuanilor necunoscute, în afară de câţiva foşti şi trişti ofiţeri de miliţie care se ocupau pe timpul odiosului cu plantarea microfoanelor şi răscolirea bagajelor turiştilor stăini, restaurantul însă e aproape loc comun în care măcar orice om de peste 25-30 de ani a fost la o nuntă sau la o chermeză. Mulţi ne amintim cu plăcere de fântâna artificială de sub cupola înaltă din sticlă, care îşi avea farmecul ei (acum acoperită din motive mai mult sau mai puţin de înţeles), de terasa mare, unde puteai bea vara o halbă de bere rece, şi de restaurantul mai mic şi mai cochet numit Salonul Albastru unde, imediat după revoluţie, se făcea discotecă.
Astăzi, din raţiuni contabile şi mai puţin estetice, terasa e închiriată la bănci, care în disperarea lor după acapararea pieţii şi-ar face office-uri şi în corturi, numa ca să-ţi stea în drum, să te împiedici de ele, intrarea grandioasă în hotel e îngrămădită de o agenţie imobiliară, iar clădirea în sine e folosită la întins cearşafuri publicitare sau electorale, de-ţi stă inima-n loc când vezi ditamai rânjetul candidatului.
Restaurantul şi-a păstrat însă faima de odinioară, deşi activitatea sa, în mare parte e axată pe deservirea persoanelor cazate în hotel şi pe evenimente de firmă sau familiale şi mai puţin, din păcate, pe servirea clienţilor ocazionali. Până nu demult, aici făceau practică majoritatea ospătarilor şi bucătarilor şcoliţi de Liceul Economic sau de Camera de Comerţ, într-un fel de pepinieră de personal dedicat acestor profesii.
Eu l-am găsit la ceas de seară, aşteptându-şi clienţii, şi una din curiozităţile mele a fost să văd dacă, în afară de week-end-uri când e plin, pe timpul săptămânii e pregătit pentru oricine îi calcă pragul. Spre norocul meu, era, şi astfel am avut parte de unul din rarele momente de desfătare culinară, pentru că s-a întâmplat, şi asta v-o zic de la început, ca totul să fie aproape perfect. Nu ştiu dacă am avut inspiraţia să comand exact felurile cele mai bune sau pe care bucătarii ştiu să le facă cel mai bine, dar bucatele au fost demne de renumele locului.
Totuşi, meniul ar mai putea fi lucrat, măcar ca formă, tacâmurile urgent înlocuite, şi, ca boală generală, şi a hotelului nu numai a restaurantului, am constatat lipsa unei identităţi vizuale. Am remarcat nu mai puţin de patru feluri diferite de scriere a denumirii „Decebal”, pe meniu, veselă şi inscripţiile hotelului.Am ales pentru primul fel creveţi cu sos olandez (asemănător maionezei, dar care are în componenţă unt, piper alb şi zeama de lămâie) şi avocado la cuptor. Dealfel, acest din urmă ingredient mi-a şi influenţat alegerea. Fructul de avocado este originar din Mexic şi se foloseşte mai mult în diverse mâncăruri decât ca fruct în sine (aţi auzit probabil de guacamole, un sos ce se prepară cu avocado, ceapă tocată şi roşii, şi se serveşte cu tortilla). Este un aliment minune, bogat în antioxidanţi, vitamine, minerale şi grăsimi vegetale uşor asimilabile, ce protejează vasele sangvine şi reduce colesterolul rău. Dacă asta nu e suficient să faceţi o pasiune petru acest fruct, mai adaug în treacăt că atzecii denumeau arborele de avocado drept arborele „con cojones”, datorită proprietăţilor afrodisiace ale fructelor sale.
Preparatul a avut o prezentare de mare clasă, atât ca formă cât şi ca pastel de culori potrivite. În articolele mele precedente nu de puţine ori am făcut referire la trista situaţie în care aspectului vizual al preparatelor nu i se acordă atenţia cuvenită, mergându-se pe ideea, profund ernonată, că atât timp cât cantitatea este suficientă să umple maţul muşteriului, restul nu mai contează.
Am remarcat deasemenea balansul reuşit al gusturilor, mai ales cel de avocado pregătit la cuptor, situaţie în care, dacă nu este făcut cum trebuie, riscă să apară un uşor gust amărui.
La felul doi am avut deasemenea o surpriză plăcută cănd am comandat rulouri de şalău cu spanac, ciuperci şi buchet de legume. Chiar când era să renunţ de tot la ideea că bucătarii băcăuani sunt în stare să prepare peştele şi altfel decât prăjit sau pané, iată că aici, la DECEBAL, situaţia e alta. Ca şi la primul fel, salut măiestria bucătarului în a-şi prezenta preparatul, inclusiv atenţia acordată detaliilor (până şi un banal cartof fiert a luat forma unui trandafir).
Pe lângă cele patru rulouri delicioase de şalău, ce aminteau ca formă oarecum cu nişte bucăţi de sushi, am numărat în garnitura de legume nu mai puţin de opt ingrediente, ceea ce face acest preparat nu numai gustos ci şi foarte sănătos. Este interesantă şi deopotrivă foarte curajoasă combinaţia de peşte cu spanac. Ceea ce în copilăria mea reprezenta un coşmar, spanacul părând a fi acceptabil de înghiţit doar de către Popeye Marinarul, a fost de această dată, în combinaţie cu ciupercuţe şi bucăţi de măsline, un fel delicios.
După un asemenea curs reuşit al felurilor principale, desertul nu avea cum să fie altfel decât minunat. Spre deosebire de alte dăţi, nu m-am putut abţine şi am comandat două: tiramisu şi îngheţată. Un singur motiv am avut: şi una şi alta erau făcute în bucătărie şi nu cumpărate. Am mai semnalat boala multor restaurante de a-şi procura îngheţată cu găleata de la Metro sau de aiurea. De data asta am întrebat, am aflat, iar gustul lor deosebit de bun mi-a confirmat că sunt făcute, cum ar zice moldoveanul, in da haus. Deci, se poate! Le-am mâncat în paralel şi bine am făcut pentru că s-au potrivit de minune, deşi poate că s-ar găsi cârcotaşi care să aibă ceva de comentat.
Servirea a fost, aşa cum aşteptam dealtfel, profesionistă şi promptă. Nici nu avea cum să fie altfel, aici s-a făcut şcoală în acest domeniu, aşa cum am mai spus.
Când aveţi drum prin zonă, nu evitaţi să intraţi şi să mâncaţi aici. Alfel, cum ar zice un clasic în viaţă, nici nu ştiţi ce pierdeţi ...

Atmosfera generală ***
Menu ***
Servire ****
Calitatea preparatelor *****
TOTAL ****

DECEBAL
Bacău, str. I.S. Sturza, nr.2
rezervări la 0234.570.030

NOTA BENE, O SURPRIZĂ PLACUTĂ

2009-12-07T17:02:00.000-08:00

Nu, nu este vorba de o remarcă legată de rezultatul alegerilor prezidenţiale. Pentru circul de dinainte, dar mai ales pentru bâlciul de după, am doar cuvinte care ar murdări hârtia pe care sunt scrise. Vă vine să credeţi că peste câteva zile se scurge termenul de 20 de ani pe care Silviu Brucan ni-l acorda tuturor pentru deprinderea democraţiei? Şi n-avem prim ministru, n-avem miniştrii, şi nici cu prezidentul nu e mai clar? Ştiţi că dregătoriile fanariote erau cumpărate cu aur? Azi se cumpără cu ulei, făină şi zahăr … România se dă pe nimic, acestea sunt timpurile, acestea sunt moravurile!

O tempora, o mores! Ar zice iar Cicero, apostrofându-l pe homo politicus carpato-danubiano-ponticus! Pentru că, într-adevăr, aceasta este semnificaţia zicalei latine mai sus pomenite: indignarea faţă de vremurile roase de alienare morală, aşa cum pare-se că trăim noi acum.
Nu sunt sigur însă că asta era şi intenţia patronilor unui restaurant descoperit de mine recent, pe strada Ştefan Cel Mare, care au pus citatul vizibil pe paravanul ce maschează intrarea la budă. Doamne, ce-mi mai plac mie restaurantele cu citate pe pereţi ...
Şi asta nu e tot. Chiar la intrare, scrie mare Nota Bene (ia aminte!), indicând prin asta denumirea restaurantului. Şi cu primul pas înăuntru, vă veţi prinde imediat şi la ce anume să luaţi aminte: pe pereţii restaurantului, unul lângă altul, stau înşirate portrete ale unor cunoscuţi scriitori, muzicieni sau oameni de stat ai României. Imediat te simţi învăluit într-o atmosferă caldă şi elegantă, dată şi de culorile crem şi vişiniu folosite mai peste tot la decoraţiuni (mobilier, draperii, zugrăveli). Mai mult, mocheta moale, de calitate îţi face mai plăcut drumul către masă. Am sesizat un soi de antifonare în toată sala, astfel încât ai impresia că discuţia intimă de la masa ta rămâne acolo şi nu se sparge de toţi pereţii. Dacă totuşi ţii exagerat la discreţie, imediat se pot trage nişte cortine care formează un fel de separeuri.
Ştiam cum arăta localul ce funcţionase înainte în acest loc, şi pot să vă spun că transformarea este radicală. E genul de ambiant care te cucereşte de la primul pas. Felicitări!
Al doilea aspect ce îl poţi sesiza aproape imediat este servirea fără cusur. Ospătarii sunt echipaţi impecabil, foarte atenţi şi zâmbitori. E printre puţinele locuri în care, la final, am lăsat un bacşiş drept mulţumire şi nu ca un soi de obicei.
Meniul oferă posibilitatea alegerii unei variante à la carte, sau de tip meniu fix (table d'hôte) în funcţie de zilele săptămânii, la preţuri mai bune. Acest lucru l-am mai întâlnit doar la Private Dining Club, într-o anumită formă, şi nu mi se pare o idee chiar de neacceptat.
Cât despre preparate, din păcate aceeaşi boală: preparate comune în marea lor majoritate, printre care eternele cotlete, cefe şi muşchiuleţi, fripte pe rapid în toate felurile posibile. Un plus totuşi pentru capitolul separat de sosuri, destul de consistent, apariţie unică în meniurile din Bacău de până acum.
Am ales pentru început o pereche de clătite cu umplutră de ciuperci şi kaizer, pregătite la cuptor şi servite fierbinţi pe suport de lut. Prezentarea s-a dorit a fi de efect din moment ce s-a apelat la flambarea unei jumătăţi de coajă de ou. Interesant dar mai puţin practic, pentru că am făcut apel la toată dexteritatea mea de mecanic de aviaţie să scap de ea, astfel încât să îndepărtez cât mai repede şi eficient focarul de clătite.
Din păcate gustul s-a dovedit a fi destul de banal, şi asta datorită umpluturii de ciuperci de la conservă, kaiser şi un fel de sos dulce de pizza.
Primul meu fel a fost asortat volens-nolens de chicotelile unui grup de bancheriţe tinerele şi sprinţare, de la o masă vecină, care se delectau, mai puţin discret, cu ultimele bârfe din back sau front office. Este fascinantă transformarea feţei mofluze de ghişeu în făptură aproape umană, îmbujorată de târcoalele unui june ospătar. Contează sau nu, apropo de profit, ospătarul venea cu nişte shot-uri de limoncello, din partea casei ...
Pentru al doilea fel, am făcut apel la o specialitate de-a bucătarului numită Piramidă Nota Bene, ce consta într-o construcţie servită pe un platou încins, din fontă, formată din felii de muşchi şi cotlet de porc, piept de pui şi kaiser, aşezate una peste alta şi acompaniate de două jumătăţi de cartof scobit şi umplut cu o pastă de brânză, numiţi butoiaşi cu brânză, plus un sos numit Lorraine.
Deasemenea aspectuos, deasemenea nepractic. Preparatul era prea îngrămădit pentru spaţiul dat de platoul de fontă, şi de aceea greu de manevrat. În plus carnea era multă, uscată şi prea puţin potrivită cu restul, mai ales cu cartofii cu brânză. Luate separat, poate era ceva. Împreună, doar risipă de substanţe comestibile.
Am salvat etapa cu un Cabernet Sauvignon de Murfatlar, nu foarte pretenţios, dar bun. Servit cu o uşoră stângăcie dar măcar turnat promt.
Desertul a venit sub formă de salată de fructe (nu multe) proaspete, acoperite de clasica, tradiţionala şi peste tot întâlnita frişcă la spray. Măcar nu mă mai mir aşa de mult.
La final am savurat un 50 de vinars Mioriţa de 12 ani, ascultându-l la televizor pe un prim liberal ce încerca penibil să justifice gafele de gâgă ale partenerului de circumstanţă politică, prins într-o dezbatere cu o jivină bătrână oranj, lansată cu miros de sânge în nări la atacul fatal.
Din păcate, din viteza bătăliei şi pumnăriei politice generalizate, lăbărţate peste destinele noastre, nu prea mai reuşesc să disting care se pupă, care se scuipă ...
O tempora, o mores!
Când nu mai suportaţi, poate faceţi un drum la Nota Bene. Cel puţin două lucruri par a fi garantate: o atmosferă primitoare şi o servire boierească. Şi, dacă patronul apucă să citească aceste rânduri, poate şi o mâncare pe cinste.

Atmosfera generală ****
Menu ***
Servire ****
Calitatea preparatelor ***
TOTAL ****

NOTA BENE
Bacău, str. Şefan Cel Mare, nr. 11
rezervări la 0753.197.252

MENIUL. VOTEZI CE-ŢI PLACE

2009-11-23T18:23:00.000-08:00

În principiu, meniul e o chestie ce ţine de alegeri. Iar aici ne pricepem toţi, că de douj’ de ani doar asta facem, în draci. Ba chiar de mai mult timp, dacă e să ne aducem aminte de Farfuridi şi Brânzovenescu, precursorii bocilor, hrebenciucilor, patricienilor şi a altor lighioaie politice de azi.
Meniul reprezintă totalitatea felurilor de mâncare servite la o masă sau lista pe care sunt scrise mâncărurile servite la un restaurant. Cuvântul provine din franceză, sau chiar din latină zic unii (minutus – ceva făcut mic, o miniatură). Cert e că asocierea cu gastronomia a apărut în Franţa şi reprezenta un rezumat, o listă a produselor dintr-un restaurant. Iniţial era scris cu creta pe o tăbliţă la intrare (carte) de pe care puteai să alegi ce să mănânci, de unde şi denumirea à la carte (în acord cu cele scrise pe tăbliţă).Meniul unui restaurant poate fi, aşa cum am arătat mai sus, de tip à la carte, în care preparatele sunt prezentate în mod separat, cu preţuri pentru fiecare în parte, fiecare având libertatea să aleagă orice combinaţie în funcţie de gustul sau de disponibilităţile financiare, aşa cum au în prezent majoritatea restaurantelor, sau de tip table d'hôte, folosit în restaurantele care oferă doar câteva variante de meniuri fixe, la preţuri fixe, de tipul “meniul zilei”.
Adică, ceva în genul meniului democrat, în care vom putea alege liber în continuare pe cine să ne reprezinte, după pohta şi cheltuiala noastră, sau meniul populist, cu meniu fix, în care ne e servit exact ceea ce doreşte jupânul suprem, la preţul care îi vine lui pe chelie.
Indiferent de tipul restaurantului, meniul trebuie să respecte anumite cerinţe de ordin general, şi anume:

să arate denumirea şi amplasarea restaurantului, categoria unităţii, eventual orele de funcţionare;
să fie estetice, cu o grafică corespunzătoare, astfel încât să constituie un mijloc de reclamă pentru unitatea respectivă, să trezească interesul clientului şi să-i stimuleze apetitul şi imaginaţia;
să fie scrise corect (literar), fără ştersături şi, în afară de limba română, textul lor să fie tradus în una-două limbi de circulaţie internaţională, corespunzător structurii clienţilor care frecventează unitatea respectivă;
să conţină denumirea completă a sortimentelor de preparate şi băuturi care se oferă, precum şi preţul pe unitatea de măsură, etc.

În unele unităţile mai cu pretenţii este disponibil, separat, şi meniul de băuturi (drink-list).
De regulă, meniul este structurat pe mai multe părţi: aperitive/gustări/minuturi, supe/consomeuri/ciorbe/borşuri, preparate de bază, fripturi, salate şi garnituri, deserturi şi băuturi. Pe lângă acestea mai pot fi prezentate specialităţile casei sau ale bucătarului de tură, meniul pentru copii, meniul de post/vegetarian, meniul de dietă sau meniurile dedicate părţilor zilei (mic dejun, prânz sau cină).Este recomandat ca preparatele din meniu să fie adaptate la produsele specifice zonei sau anotimpului. Asta presupune o revizuire periodică a meniului, evitând totuşi abuzurile …
E ca la revizuirea Constituţiei: „Ori să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască primesc, dar atunci să se schimbe pe ici, pe colo, şi anume în punctele esenţiale”.
În traducere liberă pentru vajnicii mânuitori de furculisioane: dacă nu te mănâncă, nu te scărpina ca prostul, degeaba; sau, măcar dacă te scarpini, fă-o pe pielea ta nu pe a altora.Nimeni nu a spus că alegerile sunt uşoare. Facem asta din prima până în ultima zi, de la sânul preferat al mamei, până la culoarea căptuşelii de copârşeu. Important e să avem mai mult de o singură variantă, să decidem cu hotărâre şi mai ales să nu regretăm. Altfel, păţim ca măgarul înfometat şi însetat pus la mijloc, între un ciubăr cu apă şi un braţ de paie, mort în final prin indecizie.

HANOVRA, LOC COMUN

2009-10-25T05:00:00.000-07:00

Cu puţine zile înainte de a pleca iarăşi în Deltă, loc lăsat de zei să aibă românul unde se ascunde din când în când de şefi, facturi, soacră şi alte bau-bau-uri, iată-mă din nou în postura de muşteriu cârcotaş prin restaurantele oraşului nostru. Înainte de reîntâlnirea cu Moş Crap şi Domniţa Ştiucă (mari pezevenghi, câteodată stai şi îi aştepţi degeaba) am să vă povestesc de un loc pe care orice băcăuan cu buletin e imposibil să nu-l ştie.
HANOVRA, încă din 1995, a fost şi rămâne punct de reper în zonă pentru că e cunoscut aproape de toată lumea: de liceeni ieşiţi pe şest de la ore la o bere şi o ţigară, de studenţi care au primit bani recent de acasă şi măcar pentru câteva zile au scăpat de cartofi prăjiţi şi ochiuri, de îndrăgostiţi aflaţi în căutarea unui ungher mai retras în care să experimenteze primul sărut sau de grupuri de amici care sărbătoresc victoria după un meci de fotbal de cartier.
Restaurantul are un aspect aparte, un fel de labirint dintr-un parc de distracţii în care poţi fi ba în lumea piticilor, ba în peştera piraţilor, şi asta datorită conformaţiei unice, cu holuri lungi şi întortocheate şi separeuri întunecoase, totul într-o combinaţie de lemn natur şi piatră de râu. Ai mereu senzaţia că trebuie să apleci capul, şi e aproape imposibil să ajungi la masa ta fără să te freci în trecere ba de un perete ba de un alt client, pentru că, de regulă, e destul de aglomerat. Până de curând, aveam senzaţia că locul e viu, e ca un organism care se dezvoltă, mai apărea un colţişor, se mai făcea o mică extindere, aproape tot timpul se mai construia câte ceva. Am impresia că acum au ajuns la limită şi că mai mult de atât nu se pot dezvolta pe spaţiul dat, doar dacă rad tot şi o iau de la capăt. Dar ar fi păcat …
Despre HANOVRA se spunea în timp ba că se mănâncă bine, ba că se mănâncă ieftin. Parţial adevărat e şi una şi alta. Rămâne ca fiecare să decidă după cât de pretenţios este.
Meniul este consistent şi are imagini descriptive pentru unele preparate, ceea ce nu e deloc rău, pentru că sunt mulţi care iau contact pentru prima dată cu lumea restaurantelor începând cu acesta, şi au astfel ocazia să înveţe despre denumiri, moduri de preparare etc. În plus ştii şi la ce să te aştepti când ţi se aduce mâncarea sub nas. Că meniul ar putea să arate mai bine şi să nu mai fie aşa de obosit, asta e altă poveste.
La primul fel am cerut o salată cu peşte afumat. M-a mirat prezenţa unei astfel de salate în meniu deoarece este o salată prea puţin solicitată la noi, dar cu multă căutare imediat ce treci graniţa la est şi dai de sliotkă , aşa cum spun ruşii la peştele afumat şi sărat. Mâncat simplu sau în diverse combinaţii, legenda spune că sliotka trebuie să înoate mai departe la tine în stomac, dar în vodkă. Iar cine n-a văzut un Alioşa cum bea vodkă, a trăit degeaba pe lumea asta. Deşi, cică vodka provine de fapt din Polonia. Sau poate nu ştiaţi cum se bea vodka? Nu-i mare lucru, dar câteva lucruri trebuiesc spuse. Vodka nu se soarbe ci se bea dintr-o înghiţitură. Se folosesc pahare mici de 25-50 ml. Imediat după, ruşii obişnuiesc să miroasă adânc o bucată de pâine. Naiba ştie de ce …
Apropo, vă spun un banc scurt: doi ruşi intră într-un bar, unul din ei face comanda: -Chelner, două sute de vodkă pentru fiecare! - Imediat. Peste câteva minute: - Chelner, încă două sute de vodkă! - Imediat. Peste puţin timp: - Chelner... - Ştiu, câte două sute de vodkă. - Nu, nu, numai un pahar... colegul meu e şoferul…
Revenind la salata mea, vă pot spune că a fost o dezamăgire totală. În primul rând că puţea de la o poştă din cauza peştelui afumat care, pe deasupra, avea şi un gust ca de plastic. Bănuind că e vorba de peşte afumat de la conservă am întrebat ospătarul, care mi-a confirmat acest lucru, de parcă dacă n-ar fi fost de la conservă, asta ar fi schimbat cu ceva decizia mea de a renunţa pe loc la acest fel, de care aproape că nu m-am atins.
Măcar servirea a fost bună, ospătarul făcându-şi bine treaba, uşor încurcat şi el de acest mic incident, care, totuşi, nu l-a împiedicat la final să-mi treacă pe notă şi această duhneală de salată.
Am optat apoi pentru o ciorbă de perişoare, sperând astfel să scap repede de coşmarul de mai înainte. A fost bună, dar nu vă recomand să o mâncaţi fără să o dregeţi cu smântână, venită la pachet şi cu un ardei iute la oţet. Spre deosebire de alte locuri, acestea sunt incluse în preţul ciorbei.
Momentul a fost stricat însă de Băse, pe care l-a pus dracu să vină să vorbească la televizor exact în timp ce eu savuram supa de perişoare. Astfel, oricât m-am chinuit eu să fac abstracţie de el, hăhăielile lui mi-au tulburat iremediabil digestia. Nu că cu alţii ar fi alunecat dumicaturile mai uşor … Am aflat că vrem, nu vrem, iar o să trăim bine, şi că dacă nu cumva o facem deja, asta e pentru că e criză, e moguli, e război în Imperiul Klingonian, şi în general toţi sunt de vină, mai puţin el şi corul său de boci.
Odată cu schimbarea canalului la televizor, mi-a fost adus şi ultimul fel comandat, o porţie de mâncărică de cartofi cu carne de vită. Denumirea corectă însă ar fi trebuit să fie mâncărică de muuuulţi cartofi cu puţină carne de vită, pentru că la apelul făcut de mine, nu au apărut de sub sosul subţire, nelegat, decât două, trei bucăţele de carne. Nici la gust nu a fost cine ştie ce, cred că şi acasă când am făcut pe fugă acest fel, tot l-am nimerit mai bun. Secretul stă în astfel de cazuri în puţin kaiser afumat şi condimente, altele decât sare şi piper. Măcar castraveţii muraţi au fost în regulă.
La final am cerut 50 de ml. de rom, iar chelnerul m-a informat că ceea ce am cerut eu este rum şi nu rom. Interesant, pentru că eu nu ştiam să fi fost vreo diferenţă. Chiar am căutat apoi informaţii şi am înţeles că ar fi vorba doar de pronunţie în funcţie de zonă. Şi una şi alta înseamnă aceeaşi băutură alcoolică tare obținută prin fermentarea (naturală sau artificială) și distilarea sucului sau melasei din trestie de zahăr, maturată apoi în baricuri (butoaie) de stejar.
Deşi în general nu fac referire la preţuri, remarc totuşi că a fost cea mai mică notă de plată pe care am achitat-o de când mă tot plimb prin restaurantele Bacăului. Spre comparaţie, cred că doar la Viva, care e cu autoservire, preţurile sunt mai mici cu 10-15%.

Atmosfera generală ***
Menu ***
Servire ***
Calitatea preparatelor **
TOTAL ***

HANOVRA
Bacău, str. Erou Ciprian Pintea, nr. 13
rezervări la 0234.576.904

Bonum vinum laetificat cor hominis

2009-10-16T02:54:00.000-07:00

Vinul bun înveseleşte inima omului!

Deşi în articolele mele anterioare am făcut vorbire despre vinuri şi despre combinarea lor potrivită cu preparatele culinare, socot că această licoare pe care am redescoperit-o într-un mod fascinant în ultimii ani, merită o rubrică specială. Vă voi prezenta aici vinuri care merită atenţia voastră, a celor care savurează şi apreciază un vin bun lângă o mâncare bună, dar şi celor care lucrează în domeniul restaurantelor şi care doresc să le ofere clienţilor produse de calitate.

SIRENA DUNARII, RIESLING, 2000, VINARTE, VANJU MARE
Un vin deosebit, potrivit pentru aceasta luna in care se serbeaza femeile. Un Riesling realizat ca vin de desert, dulce, cu un gust si aroma florala persistente. Rar te poti intalni cu asa ceva!
Daca aveti noroc il mai puteti gasi la:
SC VINARTE S.R.L.
Str. Plantelor nr. 50, Sector 2, Bucuresti
E-mail: office@vinarte.ro
Tel. 021.323.38.03
www.vinarte.com

MUSCAT FRONTIGNAN, 2008, DOMENIUL COROANEI, SEGARCEA
Unul dintre cele mai rare soiuri, Muscatul Frontignan mai exista doar la Segarcea, pe doar 1,5 hectare. Este un rose de exceptie, cu arome de caisă foarte coaptă si piersică albă.
DOMENIUL COROANEI SEGARCEA S.R.L.
Str. Dealul Viilor, nr. 108 - Segarcea, Jud. Dolj
TEL. 0251.210.516
www.domeniulcoroanei.com

FETEASCA NEAGRA 2008, CRAI NOU, DOMENIILE VITICOLE FRANCO-ROMANE
Vin BIO (certificat international ECOCERT) de pe podgoriile DEALU MARE.
DOMENIILE VITICOLE FRANCO-ROMANE
Str. Scolii, 143 - Sahateni, Judetul Buzau
TEL. 0238.594.303
www.domeniilefrancoromane.com
crama.dvfr@yahoo.com
MERLOT 2007, CRAMELE ROTENBERG, CEPTURA, Jud. PRAHOVA
Cel mai bun Merlot din Romania. Dupa Merlotul reusit din 2006, iata ca si acesta din 2007 e la aceeasi inaltime, poate chiar mai bun. Sa fie acesta primul vin de peste 90 de puncte?

CRAMELE ROTENBERG
prin PANCOM SRL Piatra Neamt
TEL. 0722.569.677
marcel.simota@pancom-nt.ro
www.vindor.ro
www.rotenberg.ro

CABERNET SAUVIGNON, 2007, ORIGINI DE LA BUDUREASCA
Un vin excelent, lansat de curând, destinat segmentului horeca şi consumatorilor avizaţi.

BUDUREASCA SRL
TEL. 0244.253.299
office@budureasca.ro
www.budureasca.ro

Invitat fiind de curând la Târgul Internaţional de Vinuri Goodwine 2009, Bucureşţi, am avut ocazia să descopăr câteva vinuri de toată isprava. Printre acestea, mi-a reţinut atenţia în mod deosebit un vin din Slovenia, intrat pentru prima oară pe piaţa românească.

ATONIUS REFOSK SERGASE, 2004, este un vin rubiniu liniştit, echilibrat, cu un buchet ce aminteşte oarecum de Cabernet, un soi crescut pe dealurile Istriei Slovene (împrejurimile golfului Trieste – Capodistria de la Marea Adriatică) comparabil oricând cu vinurile mari ale italienilor (Brunello, Barollo) şi chiar ale francezilor (toată gama de chateau-uri), însă la preţuri incomparabil mai bune.

În România este adus alături de alte vinuri slovene de calitate, de către MONTECO ROMANIA SRL, însă vă recomand să nu vă repeziţi să-l căutaţi deocamdată prin magazine deoarece el este destinat mai mult reţelei horeca. Pentru cunoscători, colecţionari şi proprietarii de restaurante, vă pun la dispoziţie datele de contact: Eugenia Dumitru, Manager – MONTEKO ROMANIA, tel.0723694670, eugenia.dumitru@monteko.ro

TRATTORIA IL RITROVO

2009-10-06T09:09:00.000-07:00

Odată cu venirea acestei toamne, am avut o revelaţie: pe lângă politică şi fotbal, tot românul se pricepe şi la făcut vin. Asaltul daciilor papuc cu număr de Vrancea, deşălate de nenumăraţi saci cu struguri, dau startul la noua ediţie a concursului de orgolii gospodăreşti în materie de vinificaţie. Prin beciurile blocurilor, prin garaje sau pe aiurea, se agită butoaie, se spală damigene, totul spre găzduirea cât mai comfortabilă a mustului. Nu mai contează că şi de această dată vinul va ieşi acru, oricum cel al vecinului e mai acru, sau ca va fi tulbure, măcar e natural, e de casă. Toţi se laudă că nu e ca cel din comerţ, care are numai chimicale în el, ei nu au pus nimic în vin, în afară de apă şi zahăr ... Of-of, măi-măi!
După mulţi ani de pauză, în toamna asta am avut ocazia să merg iar la cules, la dat la zdrobitor, teasc etc. Încă pe când roua dimineţii nu dispăruse de pe frunze s-a dat startul la work-shop-ul gospodăresc (varianta modernă pentru clacă) cu ordine de zi deschisă: noi tendinţe în tratarea durerilor de şale, implementarea barterului cu mălai contra ouă, şi metode de protejare contra prafului de pe uliţă. Inevitabil şi parţial inexplicabil, de fiecare dată s-a ajuns la pomenirea mamelor de primari, guvernanţi şi alte otrepe.
Seara s-a încheiat cu un sampling cu ţuică şi şuncă oferite de gazdă, iar la vecinii care terminaseră de strâns păpuşoiul cu un karaoke neaoş pe versuri de Guţă şi Salam. Florin Salam.
Una peste alta, a fost plăcut, ne-am întâlnit unii cu alţii, ne-am găsit un loc comun. Cu treabă sau nu, reîntâlnirea celor apropiaţi e una din micile bucurii ale vieţii. Îţi dă sentimentul de apartenenţă, simţi că existenţa ta nu îi este indiferentă chiar la toată lumea ...
Un astfel de loc este pentru italienii din oraşul nostru, dar nu numai pentru ei, TRATTORIA IL RITROVO, de pe strada Ştefan cel Mare, vis-a-vis de E-ON Moldova.
Am avut ocazia să merg în astfel de locaţii chiar în Italia, acolo unde acestea sunt foarte de populare, unele funcţionând pe acelaşi loc de sute de ani. E drept că nu am găsit exact aceeaşi atmosferă şi aici, în Bacău, deşi proprietarii afacerii au încercat prin compartimentarea spaţiului în separeuri să refacă oarecum intimitatea acelor locuri. În definitiv nu asta contează foarte mult, ci oamenii pe care îi ai alături la o mâncare gustoasă şi un pahar de vin bun.
O trattoria se deosebeşte în mod teoretic de un ristorante prin faptul că nu este disponibil în mod neapărat un meniu, pentru că relativ puţinele preparate sunt suficient de cunoscute de către clienţii fideli, servirea este mai puţin formală, relaţia cu clientul este aproape familiară, iar vinul se serveşte direct din carafă sau decanter, dupa caz, şi nu din butelia de sticlă. Pe lângă aceste localuri, mai există osteria şi pizzeria, prima dintre ele fiind un fel de local mai mic de cartier, de regulă o afacere de familie, membrii acesteia asigurând atât prepararea cât şi servirea, iar a doua nu cred că mai necesită explicaţii.
La TRATTORIA IL RITROVO lucrurile nu stau chiar aşa, datorită faptului că, în afară de italienii adoptaţi de oraşul nostru, sunt şi alţi clienţi, cărora trebuie să li se explice ce conţin şi cum sunt preparate felurile specifice bucătăriei italiene.
Meniul este structurat clasic:
- antipasti (înainte de paste sau antreuri, gustări înainte de felurile principale): preparate reci sau calde, de la brânză la carne uscată, afumată şi legume murate, în ulei, bruschette şi crostini (felii de pâine prăjită frecată cu usturoi şi unsă cu ulei de măsline sau unt)
- pasti (paste) peste 400 de feluri în funcţie de făină, compoziţie, mărime, formă: spaghetti, linguini, bucatini, fusilli, tagliatele, farfalle etc.
- insalata (diverse salate de legume cu brânzeturi, ouă, ton etc.)
- contorni (garnituri de cartofi, legume etc.)
Mai puteţi găsi şi diverse cărnuri preparate pe grill, fără însă nici un fel de pizza. Totul acompaniat de diverse vinuri albe şi roşii italiene, majoritatea seci, probabil aduse direct de către proprietari.Am început cu un platou de salamuri şi brânzeturi specifice împreună cu vreo câteva feluri de salam, prosciutto şi brânză plus nişte delicioase roşii uscate în ulei şi anghinare murată.
Pentru cine nu cunoaşte, anghinarea este o plantă cu frunze cărnoase, uşor albicioase şi floare roşu-violacee fiind recunoscută pentru beneficiile sale asupra sănătăţii (scade colesterolul). Bulbul florii acestei plante este comestibil, însă frunzele, cele care au cea mai mare putere curativă, se preferă a se folosi sub forma de infuzii, ceai sau tincturi.
Apoi am dat iama într-o porţie delicioasă de paste (linguini) cu ou şi dovlecei plus fructe de mare. Sincer, faţă de alte multe locuri din Bacău unde se pot servi paste, la TRATTORIA IL RITROVO sunt făcute ca la mama lor. Finul meu din Roma a lucrat câţiva ani buni la un astfel de local şi se ocupa tocmai cu prepararea pastelor. Nu ştiu cum e la acest local, dar el îmi spunea că acolo au un om special numai pentru preparat paste. Împreună am gustat câteva feluri de paste şi alte bunătăţi, şi vă pot spune că nu am găsit nici o diferenţă de gust la cele de aici, faţă de cele de acolo.
Dacă vă mai spun că nu m-am putut abţine şi de la o porţie de lasagna după toate astea, veţi crede că poate nu m-am săturat. Nu, pur şi simplu n-am putut să-mi refuz această mică şi nevinovată plăcere. Ajutat de un vin alb sec (Manzoni), nu foarte pretenţios dar servit fresco, am reuşit să fac loc şi pentru acest preparat clasic al bucătăriei italiene. Alcătuită din straturi succesive de straturi/foi din pastă cu diverse umpluturi, de la carne tocată la brânzeturi, ciuperci, spanac, roşi, şi gătită la cuptor (forno), lasagna e una dintre mâncărurile mele preferate. Se serveşte fierbinte de regulă, dar nici rece nu e de aruncat, mai ales dacă rămâne şi pentru a doua zi, asta dacă faceţi acasă, pentru că nu e deloc complicat, doar că presupune o preparare mai laborioasă.
TRATTORIA IL RITROVO este soluţia la îndemână pentru cei care vor să simtă gustul Italiei, fară deplasarea inerentă. Mai adaug că patronul italian e numai un zâmbet şi se plimbă printre mese, asigurându-se că totul e ok (o rara avis printre cârciumarii de la noi care, cu mici excepţii, sunt aroganţi dacă nu chiar mitocani de-a dreptul, vezi Mioriţa).

Atmosfera generală ***
Menu ***
Servire ***
Calitatea preparatelor ****
TOTAL ***

TRATTORIA IL RITROVO
str. Ştefan cel Mare, nr. 13, Bacău
rezervări la tel. 0334.427.819

NOBLESSE OBLIGE? NU LA NOI …

2009-09-08T16:20:00.000-07:00

Mi se pare tot mai mult că România îşi măsoară timpul în campanii şi cicluri electorale, mai puţin ani, luni, zile. Pe stâlpi de iluminat şi gardurile de aiurea n-au apucat să se acopere vechile afişe electorale, că unele nou nouţe aşteaptă prin magaziile partidelor să vadă lumina străzii. La modă anul acesta se pare că e Independentul. Care e independent cât lupul scăpat în bazinul electoral ovin. Măcar Duda, Prinţul Duda, şi-a dat seama la beutură, beutura puterii, că, până la următoarea glaciaţiune planetară, nu are nici o şansă să devină preşedinte şi s-a retras. Fire nobilă, măcar prin alăturare, a zis nu mocirlei din politica românească, retrăgându-se discret probabil mai preocupat să facă pe dracu-n patru şi să perpetueze specia regală, lucru destul de dificil în speţa de faţă mai ales că şi clinicile gen sabyc se împuţinează, iar de adoptat nu mai găseşti, frate, nici un pui africano-chinez-maltez, pentru că i-a luat deja Madonna şi Angelina pe toţi. Că, nu-i aşa? noblesse oblige ...
Pe a noştrii în schimb îi fecundează grija pentru popor imediat după primul milion de euroi şi dau buzna în politică, unde, dacă-i întrebi ce caută, îţi răspund invariabil că au simţit că vor, că pot să facă ceva, să schimbe ceva. De exemplu, meleonul lor de euroi în mai multe meleoane de euroi. Pentru că, nu-i aşa? noblesse oblige ...
Până şi io, vieţuitor în umila noastră urbe, târg între ape, vremuri şi mici interese, nu mă simt nobil destul până nu-s sătul. Aşa că, grabnic purced către loc de îmbuibare a pântecului, galant cu rateurile culinare ale soţiei, dar aprig critic pe păpică plătită.
Tura asta am aterizat la CASA NOBLESSE, alt restaurant deschis într-o casă boierească renovată (vezi şi CLASS, TOSCA etc.), în apropierea Observatorului Astronomic. Nu mă pot abţine să nu evoc aici pe unul dintre cei care au pus bazele acestui Observator, astronomul Matei Alexescu, chiar dacă nu în modul pe care probabil şi l-ar fi dorit. În perioada copilăriei am locuit în acelaşi bloc de pe strada Martir Horea. El stătea la etajul unu şi pe balcon avea un telescop cu care studia cerul în serile în care, mulţumită conducerii de partid şi de stat, se lua curentul în tot cartierul. Eu cu încă un prieten ne duceam la scara opusă şi îi băgam în telescop lumina de la o lanternă sovietică (din aia care se încărca la priză) exact în momentul în care se uita prin el. Nici acum nu ştiu dacă parte din opera sa nu ni se datorează şi nouă, pentru că, cred eu, multe comete şi planete a descoperit vecinul în lanterna noastră sovietică ...
Revenind la restaurantul NOBLESSE, vreau să-mi cer scuze pe această cale ajutorului de bucătar care dormea în sală cu capul pe masă, trezit brusc cu un client viu şi cald, chiar dacă şi singurul din tot localul. Nu ştiu dacă e din pricina singurătăţii mele din acel moment, dar am găsit acolo o atmosferă foarte relaxantă şi comfortantă. Cu siguranţă e unul din locurile unde poţi servi un prânz sau o cină fără să fii distras de tumultul oraşului sau de alţi comeseni mai guralivi. Casa e amenajată cu bun gust, nimic strident în tot designul nu am putut găsi. Mobilierul e de calitate şi bine amplasat.
Meniul e nesofisticat, tributar şi el cererii, care, din păcate, nu e încă la un nivel anume, apropos de noblesse ...
Cât despre servire am avut onoarea să fiu tratat chiar de către patron, aceeaşi persoană care, la intrare meşteşugea ceva la o dală, aceeaşi persoană până şi cu cea care a preparat mâncarea. În restaurantele unde afacerea este condusă chiar de către proprietar, este un lucru comun să dai de acesta în sală, printre mese, etc. Dar chiar să le facă el pe toate, asta da dăruire ...
Am preferat înainte de toate o salată Caprese uşurică. Prea multe n-am ce spune despre ea, doar că nu a fost cu Mozzarella (pentru că nu avea), ci cu caş de bivoliţă. Aşadar a fost o capresă mai romănească, o cumătră Capresă. Bun şi aşa.
Apoi m-am delectat cu ceva special, ceva pe care demult îl tot caut prin meniurile restaurantelor băcăuane: biftec tartar. Doar în aparenţă un fel simplu, pentru că se foloseşte în principal doar carne foarte proaspătă de viţel sau vită, atenţie, crudă! biftecul tartar poate fi proba măiestriei pentru orice bucătar. Tot schepsisul e în preparare şi asezonarea lui cu o grămadă de ingrediente: muştar, maioneză, sare, piper, ceapă, ardei, mărar, ţelină, castraveţi muraţi, chiar şi capere sau un gălbenuş de ou crud, în oricare combinaţie dintre acestea, după gust. Muşchiul se taie mărunt numai la cuţit, astfel încât să nu se piardă prea mult din sucul propriu. Mixul ingredientelor se poate face de către bucătar, sau chiar de către client, dacă acesta din urmă este avizat. Se serveşte pe pâine prăjită unsă sau nu cu unt. La capitolul extreme, unii zic că prinde bine în acest amestec, puţin whiskey sau coniac de calitate. Oricum nu trebuie să lipsească un pahar de vin roşu burgund, neapărat sec şi dacă se poate matur îndeajuns.
La fel am procedat şi eu, doar că vinul adus era rece, fapt ce inhibă foarte mult din capacitatea acestuia de a se face cunoscut degustătorului. Aşadar am refuzat politicos, chiar dacă sticla era deja deschisă, şi am avut surpriza plăcută ca aceasta să-mi fie schimbată imediat, făra probleme, chiar cu scuzele de rigoare, spre cinstea lor. Vinul rece se serveşte by default la temperatura de 16-18 grd. C, pentru că în acest interval compuşii specifici ai vinului roşu, în special tanini, se volatilizează mai uşor. Din contră, vinul alb se serveşte mai rece, până în 10 grd. C, acesta având în compoziţie substanţe ce se preferă a fi estompate ca gust. Doar vinul spumant, recte şampania, poate fi servită şi la 5-6 grd. C.
Ca să pun capac desfăţului meu cu carne roşie, am ales o specialitate a bucătarului, şi anume muşchi de vită cu hribi. Pe scurt, friptura nota 10, hribii picaţi cu brio. I-am dat deoparte, nu am reuşit să manânc decât câţiva dintre ei. Păcat, numai cine nu a mâncat vreodată hribi proaspeţi nu ştie ce gust minunat au. Aceştia au fost congelaţi şi bruscaţi termic la preparare. Aviz amatorilor, în această perioadă sunt multe festivaluri dedicate hribilor, dintre care, cel mai cunoscut este cel de la Suceava.
De desert nici nu a mai putut fi vorba, aşa că am plecat de acolo ghiftuit, cu un regret uşor că, datorită celor comandate de mine, nu am putut să apreciez la valoarea adevărată măiestria bucătarului-ospătar-patron, care, poate cu această ocazie, va afla că dacă te numeşti NOBLESSE, asta vine la pachet cu nişte oblige ...

Atmosfera generală ****
Menu ***
Servire ***
Calitatea preparatelor ***
TOTAL ***

NOBLESSE
Bacău, str. Trotuş, nr. 13
rezervări la 0745.037.113

ION MUNTEANU, BUCĂTAR ÎN TRANZIŢIE

2009-08-03T17:19:00.000-07:00

Am avut deunăzi ocazia să stau de vorbă cu unul dintre puţinii seniori bucătari ai Bacăului, o adevărată arhivă de poveşti de viaţă, de experienţe profesionale dintre cele mai variate, şi nu în ultimul rând un interlocutor agreabil. Domnul NELU MUNTEANU (50 de ani, căsătorit, 2 copii), bucătar şef rezident la restaurantul OLIVE GARDEN, a avut amabilitatea de a răspunde curiozităţilor mele legate de domeniul bucătăriei, aşa cum a fost ea practicată în oraşul nostru, în epoci diferite, de la regimul comunist, la actuala noastră originală democraţie.
Debutând profesional în cumpliţii ani ’80, Nelu Munteanu şi-a clădit o carieră pe care acum, la apogeu, nici n-o regretă dar nici nu ar sta prea mult pe gânduri să o schimbe pe una de parlamentar, aşa cum şugubeţ a precizat la finalul interviului, şi are dreptate dacă facem un minim efort de imaginaţie şi definim politica noastră românească făcând trimiteri la ghiveci, varză, borş şi caltaboş.
George OPRIŞAN: - Dumneavoastră şi bucătăria. Când v-aţi dat prima oară întâlnire?
Ion MUNTEANU: - Asta se întâmpla prin ’78, la terminarea Şcolii de Comerţ şi Meserii din Bacău. Prima dată am vrut să mă fac ceasornicar, dar n-a fost să fie.
GO: - Ce însemna pe atunci o şcoală de bucătari?
IM: - 8 luni teorie şi un an de practică sub exigenta îndrumare a unei bucătarese cu experienţă, doamna Maria, de care îmi amintesc cu nostalgie. Din generaţia mea puţini mai sunt în domeniu, multe colege au plecat spre Braşov, unde chiar atunci se construiau multe hoteluri şi restaurante, iar alţii, din păcate, s-au ratat căzând pradă alcoolului, o tentaţie destul de serioasă în această meserie. Un bucătar are la dispoziţie oricând vin, coniac sau alte tipuri de băuturi necesare preparării unor reţete.
După terminarea şcolii am lucrat un an la Hanul de la Dărmaneşti şi apoi la Hanul din Răcăciuni, până prin 1984. O scurtă perioadă de şase luni am fost şi la Decebal, de unde am plecat la Camping la Gherăieşti, unde m-a şi prins Revoluţia. În această perioadă am mai fost la nişte cursuri de specializare la Bucureşti, prin fostul OJT, cursuri ţinute de adevăraţi profesionişti ai domeniului, mulţi cu pregătire de dinainte de război, autori de cărţi de reţete după care şi acum mă mai inspir.
GO: - Când poporul păpa mizel cu soia şi lua pâinea pe cartelă, care era viaţa din restaurante?
IM: - Să fiu sincer, eu nu am simţit penuria de alimente; de altfel mulţi se plâng de asta, dar aproape toată lumea mai avea câte ceva prin frigidere. Ţin minte că ne aprovizionau cu saci de pui, cafea, Kent, Pepsi. Mai mult, pe la chiolhanurile de partid se aducea şi vânat. Într-un fel regret aceea perioadă, aveam şi eu ce-mi trebuia, şi-l făceam şi pe şefu’ fericit. După Revoluţie treburile s-au mai schimbat, am plecat de acolo şi am stat un an la Restaurantul Căprioara, din Braşov. Apoi, până prin 1996, am fost plecat pe timpul sezoanelor estivale la mare, la Neptun, din martie până în octombrie.
GO: - Aţi prins tranziţia din plin ...
IM: - Mai mult decât atât, în 1996 am plecat în Italia, la Torino, la un restaurant unde aproape toţi cei care lucrau acolo erau români. Cu toate astea, a trebuit să mă adaptez din mers la specificul bucătăriei italiene. A trebuit să mă întorc de acolo în 1999 când s-a îmbolnăvit tatăl meu, şi astfel am revenit prin bucătăriile băcăuane, de data asta la privat cum s-ar zice. O perioadă scurtă am fost la Ascoma, iar din 2000 am lucrat la restaurantul Odiseea, de sub stadion. Acolo am găsit un grup de tineri entuziaşti (Vlad, Cristi Başchir, Remus), dedicaţi profesiei, care, deşi mai târziu s-au împrăştiat care încotro, au făcut cinste meseriei lor.
GO: - Unii spun că au învăţat meserie acolo, deşi nu prea agreeau metodele dumneavoastră ...
IM: - Dacă am putut fi de folos cuiva şi acela a avut ceva de învăţat de la mine, nu pot decât să mă bucur. Atât prepararea cât şi servirea erau făcute la un nivel ridicat de profesionalism care, din păcate, nu îl mai întâlneşti acum pe la multe restaurante din Bacău. Cât despre metode, eu însumi am simţit nevoia de a mă perfecţiona, şi m-am înscris pe cheltuiala mea în 2002 la un curs de bucătari profesionişti organizat de Ministerul Turismului şi Asociaţia Bucătarilor, la Hotelul Turist din capitală. Acest curs se organiza din doi în doi ani şi nu era chiar aşa uşor de absolvit. De exemplu, noi am fost înscrişi 61, dar numai 41 au absolvit, iar în 2004, din 80 au reuşit să termine doar 30 de bucătari. Am avut plăcerea şi onoarea să-l cunosc cu această ocazie pe Domnul Stoleru, maestru bucătar băcăuan, care era în comisia de evaluare.
GO: - Şi v-a ajutat la ceva?
IM: - Desigur, deşi acest lucru nu a fost luat în considerare la leafă la restaurantul unde lucram, aşa că, în anul 2004, am primit un contract de muncă în Spania, la restaurantul El Campo din staţiunea Peniscola. Mai târziu mi-am adus şi soţia şi băiatul, din păcate fetiţa rămânând acasă cu şcoala. Au fost vremuri grele pentru ea, şi de multe ori mi se rupea sufletul când vorbeam cu ea la telefon.
GO: - Deja vorbim de experienţă profesională internaţională. Ce e diferit acolo?
IM: - Principiile de preparare în mare sunt aceleaşi, organizarea în bucătărie e asemănatoare, poate doar condimentele şi unele alimente diferă. Şi încă un lucru foarte important: atitudinea de respect a patronului faţă de personal, plus atmosfera de echipă de acolo. De exemplu, bacşişul (la ei se spune propina) primit de chelneri, se aduna timp de o săptamănă şi apoi se împărţea în mod egal inclusiv cu cei de la bucătarie, pentru că se considera că toţi îşi aduc aportul la satisfacerea clienţilor.
GO: - Cum aţi ajuns la OLIVE GARDEN?
IM: - În 2008 ne-am întors în ţară şi în luna Mai am venit aici unde am preluat echipa şi meniul, care, ulterior, s-a mai modificat în urma discuţiilor cu domnul Nechita, patronul restaurantului. Tot aşa au apărut şi serile culinare tematice, deja devenite un reper pentru restaurantul nostru.
GO: - Unde sau cum vă vedeţi peste 5, 10 ani?
IM: - Mi-aş dori tare mult să particip la un concurs la noi în ţară, sau chiar în străinătate. Din păcate, acest lucru e destul de dificil, pentru că trebuie formată o echipă şi trebuie găsiţi sponsori.Am încheiat acest interviu cu gândul la itinerariul pe care domnul Nelu Munteanu l-a avut prin locuri şi timpuri diferite, pierdut în tranziţia noastră fără de sfârşit către ceva veşnic îndepărtat şi deloc clar.

KIKO, ÎN SFÂRŞIT SUSHI

2009-07-20T13:45:00.000-07:00

UPDATE, 22 SEP. 2010: Restaurantul a fost închis!

Dă-i Doamne românului mintea de pe urmă! Ce altceva să spun când aud acum, la 20 de ani brucanieni distanţă de altă explozie a mămăligii, ce-i drept, mai violentă, tot de la Timişoara pornită, că au răsărit noi sporturi naţionale: tirul cu ouă şi concursul de huiduieli neaoşe dar duioase la adresa unor nano-pico-politicieni, dudui răsărite în politică naiba ştie de unde, şi alţi bărbaţi de stat, altfel toţi o apă ş-un pământ, cu aspiraţii de prezidenţiabili. Zi-le române, că le zici bine! Dau şi io un HUO sincer, în avans, celor care mai au de gând să-mi comande să trăiesc bine, şi celor care l-au păcălit pe frate-miu că-i dă 25.000 de euroi dacă se întoarce din Italia. Stai frăţicule colo şa ghinişor, nu trebuie să vii în ţară, mai trag un HUO şi pentru tine, că-i gratis ...
Alţii însă s-au întors. Şi, până la purcoiul de euroi promis, s-au apucat să facă ceea ce au învăţat pe acolo, să încerce să pună aici, în oraşul ăsta, ban pe ban, să facă un cheag. Uite aşa, printre altele, au răsărit multe pizzerii şi alte mici restaurante pline de pasta, antipasta şi cu asta, basta! Că e prea de tot! În joc e tocmai supremaţia mititeilor şi ciorbei de burtă de prin meniuri. Dacă până acum reclamam că nu e restaurant în care să nu găseşti în meniu ciorba de burtă şi cu mititeii cu cartofi prajiţi, ei, acum cred că am dat în altă belea: unde te uiţi, unde mergi dai peste pizza şi pasta. Până şi în cazul restaurantelor cu specific, tot de asta veţi avea parte. Sunt peste tot, e infecţie de pizza şi pasta in ză taun! Unde sunt vremurile în care puteai servi o pizza muncitorească cu peşte doar la Pasaj, la Orizont?
Poate că astfel îmi veţi înţelege entuziasmul care m-a cuprins când am auzit de primul loc în care puteam găsi şi altceva, mult diferit, în cazul nostru fiind vorba de sushi?

Răsărit peste noapte, în locul unde funcţiona până mai odinioară Piazzeta, adică (aţi ghicit!) o pizzerie, în zona din spatele sediului Romtelecom din Centru, noul restaurant ne propune preparatele clasice sau, cel puţin, cele mai cunoscute ale bucătariei nipone.
KIKO - sushi, pasta&grill, pre numele complet al localului, mi-a captat atenţia doar pentru prima parte a descrierii, pasta şi grill-ul, făcând parte aşa cum am arătat şi mai sus, din cu totul alt film. Nu fac aici o reclamaţie, până şi eu pot să-mi dau seama că, doar cu partea de sushi, restaurantul ar da faliment în doar câteva luni. E un prim pas, îl salut ca atare, pentru că foarte multă muncă va fi doar cu educarea gustului clienţilor către astfel de preparate mai exotice. Pentru că, aşa cum îmi destăinuia simpatica ospătăriţă, multă lume renunţă să comande sushi când aude că e preparat cu carne crudă de peşte. Şi cum gustul nu se discută, ci se educă, le urez mult succes în popularizarea acestor preparate în oraşul nostru.
Recunosc că, până acum vreo câţiva ani, când am gustat prima oară un sushi făcut acceptabil, undeva prin Bucureşti, nu puteam înţelege prea bine de ce unii oamenii pur şi simplu se dau în vânt după acele bucăţele mici de orez fiert cu carne de peşte crud. Am căutat să aflu ce-i cu aceste preparate, am învăţat eu însumi să fac acasă aşa ceva, şi vă spun cu mândrie că mi-a ieşit destul de binişor, şi, mai ales, am cazut şi eu pradă dependenţei faţă de aceste delicatese. De asta m-am bucurat aşa tare când am văzut că, în sfârşit, cineva s-a gândit să ofere asta şi băcăuanilor.

Am să mă alătur şi eu acestui demers de, să-i zicem, informare pe scurt a publicului despre aceste minunăţii care vin tocmai din ţara Soarelui Răsare, din Japonia. Bucătăria japoneză, naturală şi armonioasă, este considerată una din cele mai sănătoase din lume. Conţine puţine calorii, este bogată în proteine şi fier, fără a avea mult colesterol sau diverse grăsimi. În comparaţie cu alte bucătării se remarcă absenţa aproape totală a condimentelor, abundenţa orezului, a produselor pe bază de soia, a peştelui, fructelor de mare, algelor şi legumelor. Este faimoasă pentru mâncărurile sale simple, minunat prezentate, în care nici unul din ingrediente nu eclipsează gustul celorlalte.
Sushi are o istorie de 1300 de ani. Pescarii japonezi, pentru a conserva peştele prins, îl sărau şi îl lăsau să fermenteze timp de câteva luni pe un strat de orez înmuiat în oţet. La final, orezul se arunca şi se păstra doar carnea, până când cineva a remarcat că orezul era şi el foarte gustos şi că era păcat să fie aruncat. Se năştea astfel o combinaţie de efect: carne crudă cu orez oţetit, altfel spus - sushi. Termenul "sushi" nu denumeşte, deci, doar peştele crud (asa cum cred unii), ci se referă la forma combinată cu orez şi condimente. Pentru peştele crud simplu, termenul este sashimi. Bucătarul japonez Hanaya Yohei a fost primul care a preparat sushi-ul aşa cum îl cunoaştem astăzi. În principiu, acesta se compune dintr-o felie de peşte pusă pe o mică buletă de orez, cu un pic de hrean japonez (wasabi). La preparare se foloseşte peşte de cea mai bună calitate şi oţet. Bineînţeles, se aleg cele mai gustoase părţi ale peştelui.
Revenind la restaurantul KIKO, am ales un platou cu mai multe feluri de sushi, pentru a gusta din cât mai multe feluri. Acestea au fost servite pe un mic platou de lemn, specific, în combinaţie cu ghimbir murat, sos de soia şi wasabi. Nu am mai nimic a comenta despre gustul lor, mie mi-au plăcut, cu toate că orezul mi s-a părut cam lipicios şi fără fermitatea bobului cu care eram obişnuit. În plus erau oarecum la temperatura camerei şi nu reci, aşa cum aş fi preferat. Rulourile maki cu foaie de algă de mare (nori), cele mai titrate, imaginea clasică a sushi-ului, şi cele denumite California rolls, cu orezul pe exterior mi s-au părut extrem de mici, cred că erau cât o monedă de 50 de bani, şi aveau un singur ingredient, pe lângă orez.
Cred că partea din meniu care ţine de sushi ar putea fi mai bine explicată, mai detaliată, pentru că mulţi dintre clienţi nu sunt obişnuiţi să ceară detalii de la ospătari, şi, în multe cazuri când totuşi o fac, din păcate nu obţin cele mai bune răspunsuri.

Al doilea fel comandat a fost nişte tăiţei din orez cu dovlecei şi morcovi sotaţi şi creveţi decorticaţi (ebi udon). Mi s-a părut foarte interesanţi la gust şi i-am savurat cu multă plăcere.
La desert am servit o prăjitură denumită banet, foarte bună şi ea, făcută dintr-un fel de cremă de zahăr ars şi mousse au chocolat.
Am aflat că sunt doi bucătari, unul care se ocupă numai de sushi (unul dintre asociaţii micii afaceri) care a făcut asta mult timp prin Italia, de unde îşi aduce şi o parte din sosuri şi ingrediente, şi altul care e pe partea de paste & grill.
Închei cu o recomandare făcută din inimă: vă rog renunţaţi la sonorizarea pe bază de muzică electronică, cu ritm invariabil de zzbâc-zzbâc, care mai că mi-a oprit sushi-ul în gât. În rest, arigato şi sayounara (mulţumesc şi la revedere)!

Atmosfera generală **

Menu **

Servire ***

Calitatea preparatelor ***

TOTAL ***

KIKO

str. Iernii, nr. 1, Bacău

rezervări la tel. 0745.222.842

PRESIDENT, HOTEL ŞI RESTAURANT 3 ÎN 1

2009-06-25T06:29:00.000-07:00

UPDATE, 20 iulie 2009: Maestrul bucatar Teodor Stoleru lucrează de acum aici. Este venit de la restaurantul TAVERNA.

__________________

În plin scandal al banilor ridzipitzi de pomană, în contextul crizei care a luat locul cuvântului corupţie, cu care umbla în gură toată lumea până mai ieri, iată că eu scriu iar despre un restaurant nou, şi numai atât, ci şi un hotel, la pachet, cireaşa de pe tortul inaugurărilor de noi stabilimente horeca băcăuane de anul acesta, de parcă sărăcia nu numai că ne-a ocolit, dar parcă ne-a uitat cu totul. Însă, atât timp cât vorbim aici despre bani privaţi, nu avem a comenta nimic. Ba, mai mult, toată stima pentru cei care investesc în orice domeniu în oraşul nostru. Mi-aş permite chiar şi o recomandare pentru cei care au bani de investit: lăsaţi naibii restaurantele, luaţi-vă fraţilor scene, de lemn, de fier, de plastic, de care-or fi, nu vedeţi ce treabă bună iese cu ele? Chiar am un prieten care, săracu`, îşi dă la închiriat scena pe mai puţin decât costă probabil trei dinţi de la fermoarul poşetei lu` tanti Nutzi, colegă cu cealaltă pitzi de partid şi de club. Acest text este un pamflet şi trebuie tratat ca atare, la fel cum politicienii sunt, nu-i aşa, plini de intenţii bune ca rahatu` de muşte.
Dar să revenim la ale noastre ...
Locaţia pe care am vizitat-o de curând, complexul hotel+restaurant PRESIDENT, este pe strada Ioniţă Sandu Sturza, undeva prin zona de după Casa Modei (Moda telecomenzilor, sateliţilor, tranzistorilor şi a mai nu ştiu ce naiba se vinde acolo de 20 de ani). Poate merită amintit în treacăt, spre simpla informare a băcăuanilor, că persoana care a dat numele acestei străzi (mare boier cu proprietăţi şi în judeţul nostru, şi al cărui urmaş revendică azi poate până şi terenul de sub fundul tău, cetitoriule) a fost Domnitor al Moldovei, între 1822 şi 1828.
Clădirea e nou-nouţă, pe opt nivele, din care două sunt sub parter. N-am să vorbesc prea mult despre partea hotelieră pentru că nu face obiectul scrierii noastre, dar remarc totuşi faptul că are toate şansele să fie cotată şi acreditată cu patru stele, ceea ce ar fi o noutate pentru Bacău. Totul e de bun gust şi de calitate, proprietarii parcă nu au făcut nici un compromis la dotări.
Pe lângă spaţiile de cazare, complexul mai dispune de o sală de conferinţe, un restaurant pentru evenimente cu 150 de locuri (aşa mi-a fost prezentat, deşi vă spun din experienţă că mai mult de 120, 130 de persoane nu cred că pot fi servite în condiţii de confort), o sală pentru micul dejun sau pentru servit masa în mod curent, şi mândria locantei, terasa cu bar de pe clădire, cu pavilioane şic ce pot adăposti 40, 50 de persoane.

Accesul spre terasă se poate face direct cu un lift, ceea ce am făcut şi eu, neputând rata ocazia de a vedea Bacăul de pe o poziţe elevată. Acolo am şi mâncat, fâţâindu-mă de colo-colo prin pauzele dintre feluri, atras de frumuseţea priveliştii şi exasperând ospătarii ce credeau că intenţionez să-mi dau rendez-vous cu asfaltul şoselei, taman de pe terasa lor.
Toate bune şi frumoase, până la meniu (de unde am eu sentimentul ăsta de deja vu? aa, de la majoritatea restaurantelor băcăuane ...). Frumos meniu, interesant, citit meniu, dat comandă, primul error: „n-avem de aia”. Citit din nou, schimbat comanda, aşteptat, vine ospătar cu error again: „nici de asta”. Hmm ... Citit, schimbat, aşteptat, vine ospătar, ghici cum? Error reloaded. Că nu-s nuş`ce ingrediente, că bucătarul de bază (dl. Toni) e liber, că e masă rezervată acuşi etc. Ceea ce e rău. Dar cu mult bun simţ, cu multe scuze pe care le-am simţit sincere şi cu o ofertă de nerefuzat: un desert din partea casei. Ceea ce e bine.
Între timp vine la mine la masă tocmai Directoarea Hotelului. Cu alte scuze şi cu o invitaţie de prezentare a clădirii, ca să nu mă plictisesc aşteptând până la primul fel. Am acceptat încântat, şi m-am plimbat cu dumneaei pe la toate etajele. Vreţi să vă spun ceva sincer? Cred că e prima dată când văd că personalul, de la mic la mare, e interesat realmente să facă voia clientului. M-am simţit tratat cu mult respect, şi pe cuvânt dacă mai pun preţ pe incidentele de mai sus, mai ales că acestea pot fi remediate foarte uşor. Aşadar, felicitări personalului!
Revenind la meniu, am gasit în el câteva chestii ce ar fi meritat încercate, poate altădată. Meniul de băuturi, mai ales lista cu vinuri, poate fi îmbunătăţită; eu am cerut vin la pahar sau la sticlă mică şi am avut noroc că mi-au adus ceva de la minibarurile din camere.

La felul întâi am servit o delicioasă supă cremă de broccoli. Dar cred că sunt zgârcit dacă-i spun delicioasă. Oameni buni, a fost ex-tra-or-di-na-ră! Că văd că tot e la modă să silabăseşti.
De o culoare verde crud, groasă şi călduţă, numa` bună de făcut pansament cu ea pe gîtlej în jos, supica avea şi niţel gust de usturoi şi unt sau chiar dreasă oleacă cu smântână. Ca să fiu un pic cârcotaş, aş zice că ar mai fi mers nişte crutoane ...
Să nu credeţi că e cine ştie ce preparat complicat de făcut, blenderul să trăiască, dar, cîteodată lucrurile simple sunt de mare efect, până şi în gastronomie.

Am servit apoi nişte pulpe ţărăneşti cu bacon şi sos brun (!?), cu garnitura potrivită de cartofi ţărăneşti la cuptor cu mozzarela, recomandată de ospătar. Bune tare şi astea, deşi, aş fi preferat unul din felurile cerute mai înainte, dar pe care nu le aveau. Era ceva cu piept de curcan, dar pun pariu că nici cele cu piept de raţă sau din carne de miel nu le aveau, deşi, recunosc că nu am întrebat şi de ele. Poate veţi spune iar, ce mare şmecherie cu pulpele de pui, însă vreau să-l văd vorbind doar pe cel care ştie să le facă la tavă, cu tot cu os dar bine pătrunse, cu pieliţa crocantă dar acoperită de sos, aşa cum mi-au fost aduse mie.
Cum stomac de rezervă nu aveau, şi al meu, săracul, deja dădea semne că se sufocă, porţia fiind consistentă, am ales să mai las loc şi pentru desert.

Desertul a fost apoteotic ca senzaţii şi apocaliptic pentru digestie: doi papanaşi cu smântână şi dulceaţă, mari cât pensia lu` Geică şi tupeul lu` Boc, neică!
Bineînţeles că n-am putut să-i termin, deşi aş fi vrut. Şi da, culmea, mă refer la papanaşi ...
Mai puneţi pe lângă toate astea şi apusul de soare a la grande, de care am avut parte pe acea terasă, şi vă veţi da seama cât de bine m-am simţit eu acolo.
Am plecat de acolo în acompaniamentul ultimei şarje de scuze şi mulţumiri pentru înţelegere ale grupului chelnerilor profesionişti de la PRESIDENT, de mă simţeam eu cu musca pe căciulă că i-am lăsat cu sechele.

Atmosfera generală *****
Menu ****
Servire ****
Calitatea preparatelor ****
TOTAL ****

PRESIDENT

str. Ioniţă Sandu Sturza, nr. 11, Bacău
rezervări la tel. 0234.588.000

AMARANTE, REVEDEREA DE UN AN JUMATE

2009-06-09T14:05:00.001-07:00

Nu vi se pare totuşi că sunt prea multe alegeri în ultimul timp? M-am uitat cu groază pe dosul cărţii mele de identitate şi am descoperit nu mai puţin de zece timbre de vot, şi asta doar în ultimii ani. Deh, sunt cetăţean model. Încă. Că m-am cam săturat. Mai ales acum, la europarlamentare, când văzui că trimitem să ne reprezinte pipiţe, ciobani şi dilii. Dar, ca un optimist ce sunt, văd şi-n asta o parte bună: măcar scăpăm de ei aici. Apropos, au ăia de la Buxelles Bamboul lor? Să poată Lenutza să-şi expună bagajul (Hermes) de politici. Boeiii parlamentarilor, care sunteţi voi parlamentari! Mai ţineţi minte că până prin 2007 urlau europenii la noi că discriminăm ţiganii şi orfanii? Na că acum îs pe capul lor, să-i educe ei, să-i crească ei. Acum ne vom lipsi cu greu (sanchi!) şi de specimenele astea din politică.
Coincidenţa face ca ultima dată când am fost la Amarante, în noiembrie 2007, să fi fost tot în toiul alegerilor europarlamentare. Pur şi simplu aşa s-a nimerit. De atunci, nu par a se fi schimbat prea multe, doar că a apărut o terasă mare, dar cochetă, la parter. În rest, aceeaşi lipsă de locuri de parcare şi acelaşi Ramazzoti şi Iglesias în difuzoare. A, mai lipseşte şi abundenţa de clienţi sesizată de mine tura trecută, dar pentru care lipsă am deja nişte explicaţii: apariţia concurenţei (cel puţin 5 restaurante noi, pe acelaşi segment de clienţi), criza care e-n tot şi-n toate, şi ziua de duminică, mai mult chiar, zi de alegeri.

Mulţi m-au criticat că am susţinut că acest restaurant e printre cele mai bune din Bacău. Au fost câţiva care au dat şi exemple concrete din experienţa lor trăită la acest restaurant, momente nu chiar măgulitoare pentru reputaţia sa.
Am preferat însă să revin şi să mă conving la faţa locului de starea actuală. Din fericire am dat peste aceeaşi servire promptă şi profesionistă, aceeaşi ambianţă plăcută şi de bun gust. Însă am găsit şi lucruri schimbate şi, din păcate, nu în bine ...
În primul rând meniul mi s-a părut mai puţin complex, cu preparate în general comune (cu doar vreo trei, patru excepţii) şi fără imaginaţie. O mulţime de feluri de spagheti şi paste, o pagină întreagă de pizza, iar în rest, reţeta comună pentru restaurante comune: se dă o bucată de carne, se frige repejor în diverse moduri şi se serveşte cu sosuri pompoase în denumire şi cu garnituri de legume fierte, orez sau cartofi.
Nici lista de vinuri nu mai e ce era, deşi am remarcat un Brunello di Montalcino (de Chianti) în lista de vinuri roşii seci. Stau şi mă întreb, câţi ar şti să aprecieze un astfel de vin, făcut 100% din soiul Sangiovese, dar mai ales dacă ospătarii ştiu cum să-l servească. Cine are o astfel de curiozitate să facă bine să pregătească aproape 300 de lei doar pentru o sticlă ... În rest, MUJICO, adică Murfatlar, Jidvei, şi Cotnari, semn că românul e fidel tot vinului alb demisec, făcut şpritz.

Primul fel comandat a fost o porţie de linguine marinara cu ton şi scoici. Aceste paste seamănă mult cu spaghetele însă sunt mai late şi se folosesc de obicei în combinaţie cu fructele de mare. Cele servite de mine, pe lângă ton şi scoici, mai aveau ciupercuţe şi măsline verzi. Tonul, de la conservă, ciupercuţele, aşişderea, gust pe măsură. Cine a mâncat vreodată paste făcute la mama lor de la Roma, n-are cum să se păcălească cu gustul celor care au fost servite de mine, aici, la Amarante. Jumătate le-am lăsat în farfurie, că mă plictisisem deja de monotonia gustului pregnant de bulion al sosului. Până şi în bucătăriile restaurantelor modeste italiene este o persoană care nu face altceva decât paste. Deşi par la prima vedere un preparat facil, pastele au secretele lor în preparare, pornind de la forma şi materialul din care e făcută tigaia, până la succesiunea strictă în care sunt adăugate ingredientele. Nu fac un reproş dedicat doar acestui restaurant. Încă mai caut un loc în Bacău unde să pot servi nişte paste preparate într-un mod decent.

Nici cu felul doi nu am avut mai mult noroc, ba dimpotrivă. Sunt chiar mirat de faptul că data trecută eram de-a dreptul încântat de cele servite aici. Care o fi excepţia, acum cu dezamăgirea asta, sau acum un an jumate când am fost încântat de preparatele servite? Habar n-am, cert e că mâna bucătarului a fost cu totul alta.
Denumirea acestui fel, file mignon cu nuci şi sos de piper verde, îmi inspiră ceva delicat, făcut cu multă grijă. De regulă, este vorba de carne de vită, dar nu-i deloc greşit dacă se foloseşte muşchiuleţ de porc sau vânat. Orice ar fi, carnea e musai să fie foarte fragedă, să se topească în gură. Nici nu se mai pune problema, e de la sine înţeles că trebuie să fie şi foarte proaspătă.
Ce am primit eu în farfurie, e altă poveste. Carnea era aţoasă şi searbădă. Între bucăţile de carne era o felie de millefoglie îmbibat cu sosul nu prea inspirat al cărnii. Sunt multe situaţii în care un sos bine făcut poate acoperi eventuale defecte de preparare, dar vă asigur că nu a fost cazul meu. Felul a fost un dezastru, de la un cap la altul. Dealtfel, nu am servit din el decât două, trei îmbucături. Nu mai vorbesc de garnitura de cartofi şi legume fierte, de care nici nu m-am atins. Inexplicabil pentru mine, cum de a putut fi scos din bucătărie aşa ceva.
Îmi propusesem să-i rog să mă lase să văd şi bucătăria, doream într-un fel să-mi demonstrez că nu am greşit atunci când am considerat acest restaurant ca fiind unul de top. Însă nu am mai avut nici o tragere de inimă să fac cunoştinţă cu bucătarul.

Singurele lucruri de care m-am bucurat în această vizită nu au nici o legătură cu Amarante: un excelent vin roşu Cabernet Sauvignon de la Recaş, din seria V-line, şi desertul, adică o tartă cu fructe şi îngheţată, pe numele ei italienit la minut, crostata di frutta con gelato, care am înţeles că nu e preparată acolo. Dacă mă înşel în această privinţă, îmi prezint scuzele mele, anticipate. Dar nu prea cred ...
Amarante, cotat de mine iniţial cu cinci steluţe, într-un mod subiectiv, de altfel ca în cazul tuturor restaurantelor despre care am scris, pierde cu această ocazie una dintre ele, dar nu-i bai, nu cred că măcar cineva de acolo va remarca treaba asta, cu atât mai puţin să mă ia şi în serios, deh, chestie de opţiune în public relations ... Cred însă în continuare în potenţialul lui şi ţin să felicit încă odată servirea, care a fost ireproşabilă.
În final, permiteţi-mi aroganţa să adresez câteva rânduri doar unei singure persoane, care, văzându-mă la masă, m-a felicitat pentru blogul meu. Îi mulţumesc şi îi întorc la rândul meu felicitările, pentru că e un băiat dăştept, felicitări la fel de calde şi sincere ca cele cu care mama FNI l-a gratulat pe SOV, înainte de a mai lua o porţie de zece ani de pârnaie.

Atmosfera generală ****

Menu ****

Servire *****

Calitatea preparatelor ***

TOTAL ****

AMARANTE

str. Spiru Haret, nr. 8, Bacău

rezervări la 0234.411.829

SEARĂ GRECEASCĂ

2009-06-09T13:40:00.000-07:00

Pe 28 mai 2009, la restaurantul OLIVE GARDEN a fost o seară cu preparate specifice greceşti. M-am bucurat să observ că temerile mele legate de neparticiparea la asemenea evenimente au fost contrazise de numărul consistent de clienţi de la acest eveniment. Ca de obicei, organizarea a fost la superlativ, iar despre preparate, ce să mai zicem decât nota 10. Dacă mai adaug şi ţoiurile de uzo care au fost disponibile aproape fără limită, închei parafrazând pe Dan Senzaţionescu: "Cine nu a fost nici nu ştie ce a pierdut!"

Meze - Aperitive

Gyros - Frigărui cu carne de porc şi pui, cu legume
Tapenade - Pastă de măsline cu mirodenii pe toast
Soutzou Katia - Chifteluţe din carne cu chimen în sos tomat şi lămâie
Dakos Cretan - Canapele crocante cu brânză feta, roşii şi ulei de măsline
Smochine umplute cu brânză cremă
Gemista - Legume umplute
Saganaki - Fructe de mare la cuptor cu sos tomat
Briami - Cartofi umpluţi cu ouă de prepeliţă
Pastit Sio - Macaroane cu carne de vită şi legume la cuptor
Octopus - Caracatiţă în sos propriu
Soupies Krasates - Sepie în usturoi şi lămâie flambată
Kalimera - Hering marinat
Kakavia - Supă de peşte cu roşii, ceapă şi ulei de măsline

Ouzomezethes - Fel Bază

Dorada Miconos - Dorada prăjită în ulei de măsline cu sos a la grec
Miel la proţap - Miel cu sos tzatziki
Spetzofai - Cârnaţi groşi condimentaţi şi carne de vită cu legume şi sos tomat picant
Corfiot Sofritto - Vrăbioară cu ţelină, lămâie şi brocoli
Lemonado - Pulpă de porc cu cartofi în sos dulce-acrişor
Stifado - Copănele de pui în sos de rozmarin şi roşii
Musaka

Garnituri
Ciuperci Greceşti, Conopidă Gratinată
Orez cu spanac şi brânză feta
Salată
Salată de varză roşie şi andive
Salată grecească cu brânză feta

Desert
Tiropites - plăcintă cu cremă de iaurt
Meloma Karonas - pişcoturi cu nucă şi scorţişoară

Uzo din partea casei

Preţ 59 lei de persoană

EL SHEIKH ŞI DANSUL DIN BURIC

2009-05-24T12:29:00.000-07:00

Şi s-a mai deschis un restaurant! De parcă e concurs, nu alta. Suntem abia în mai şi Bacăul are deja alte trei restaurante noi. Anul trecut au fost vreo cinci. Unde se va ajunge în ritmul ăsta? Prima data a fost valul cu buticurile, imediat după 1990, de ajunsese aproape fiecare bloc să aibă câte unul. Imediat după a fost nebunia cu agenţiile imobiliare, cu zecile. Apoi ne-am umplut de bănci, mai ceva ca capra de râie, şi odată cu ele, bineînţeles, şi de ratele aferente … Acum e musai să-ţi tragi restaurant, nu contează unde, nu contează dacă ai personal profesionist, nu contează nici măcar meniul prea mult. Toate sunt aproape pe acelaşi calapod, cu vreo două sau trei excepţii: salată bulgărească, ceafă şi cotlet la grătar, ciorbă de burtă şi rădăuţeană, tochitură, peşte congelat, pizza şi paste, clătite şi papanaşi. Din păcate nu este numai vina lor, ci şi a noastră pentru că nu ne învăţăm să cerem şi altceva. E ca la TV: manele cere melteanul, manele să fie cu ghiotura.
La restaurant mergi şi ca să experimentezi; spuneţi-mi, ce anume din lista de mai sus nu puteţi să faceţi şi acasă? Şi atunci de ce să le mai treci pragul? Ca să-ţi astâmperi foamea? Pentru asta e Viva, la împins tava, ca un scurt din picioare. Mă rog, şi arsenalul de bombe calorice de la Sister’s Grill …
Dar să vă spun de ăsta noul, EL SHEIKH pre numele lui. Am nimerit chiar în seara inaugurării lui. Ei bine, recunosc, n-am nimerit ci m-am dus cu intenţie, ademenit de o reclamă de la radio. Cu rezervare de dinainte, chiar dacă, odată ajuns acolo, nu m-a întrebat nimeni de ea.
Aşezat într-o locaţie ce nu-l prea avantajează, la margine de oraş, la intrarea în fostul complex CCB, restaurantul proaspăt inaugurat este o construcţie de la zero, şi pare a fi o investiţie serioasă. Cu toată calitatea materialelor folosite la decorarea sa, din păcate nu iese nici acesta din reţeta clasică: mult rigips şi termopan (e adevărat, parţial vitrat), gresie şi plante (palmieri) din plastic. La intrare, de o parte şi de alta, te întâmpină două manechine îmbrăcate arăbeşte care te surprind, dacă nu chiar te sperie de-a binelea.
Am remarcat cupola din mijlocul sălii şi splendidul candelabru ce este montat acolo. Pe timpul zilei lumina soarelui se revarsă prin cupolă în diferite culori, iar seara intră în joc combinaţia de lămpi cu leduri colorate, cu lumină dinamică.
Conformaţia sălii este de tipul toată lumea se vede cu toată lumea, semn că restaurantul a fost gândit şi pentru evenimente familiale mai mici (aprox. 40 de perechi).
La plus trecem parcarea încăpătoare şi terasa, şi mai ales conceptul de bucătărie semideschisă, care permite mesenilor să observe cu uşurinţă ceea ce se petrece acolo. Asta înseamnă din start că acolo curăţenia şi igiena sunt la ele acasă. Am remarcat utilajele lucind a curăţenie (deh! c-an prima zi …), bucătarii (cică-s chiar arabi) echipaţi impecabil, şi ajutoarele cu halate albe şi plasă pentru păr. Dealtfel, cred că e primul restaurant din Bacău cu o bucătărie organizată astfel, acest lucru fiind în sine o declaraţie de încredere ce trebuie apreciată ca atare.
La minusuri am putea trece absenţa unui spaţiu destinat nefumătorilor, dar e restaurant arăbesc, ce naiba, aproape că te împiedici de narghilele vizibile de peste tot, aşa că trecem cu vederea.
Ce nu poate fi în schimb trecut cu vederea este slaba pregătire a ospătăriţelor, cel puţin cea care ne-a servit pe mine şi pe soţia mea, Mihaela. Când trebuie să faci drumuri la bucătărie ca să aflii detalii despre preparatele solicitate de către client, atunci e semn rău. Exact acelaşi lucru l-am păţit şi la celălalt restaurant cu specific arăbesc din oraş, SAHA, unde, până la urmă am cerut să mi se aducă orice, numai specific arăbesc să fie.
Ba mai mult, nu erau disponibile pentru servit în seara inaugurării decât 3, 4 feluri de mâncare, aşadar am solicitat degeaba să mi se dea un meniu. Meniu care prezintă gustări calde şi reci, grătare, shaworma, supe şi salate pentru partea specifică arăbească (cam 60% în comun cu cel de la SAHA, dar totuşi mai bogat), şi nelipsitele ciorbe de burtă şi rădăuţeană, cartofi cu grătar şi alte chestii neaoş româneşti, ca să nu se panicheze mesenii la citirea numelor de preparate arăbeşti, aproape imposibil de pronunţat.
Noi am servit o salată de vinete, nişte frigărui de pui şi vită, şi kebab cu garnitură de cartofi prăjiţi şi salată de legume, adică nimic deosebit. Păcat că, deşi am cerut de la început lipie, aceasta ne-a fost adusă aproape de final, când şi-a dat seama şi simpatica noastră ospătăriţă că de fapt are şi aşa ceva disponibil, nu numai pâine simplă, cum ne-a spus la început.
Aşteptăm să fie disponibil tot meniul ca să revenim, pentru că am găsit în el nişte lucruri foarte interesante de gustat.
Fiind seara inaugurală, am asistat şi la un dans oriental, susţinut de către Jasmine de la Bucureşti şi oferit mesenilor de către patroni. Cine spune că televizorul îngraşă, minte, e tocmai invers, dar, mă rog, bâţâitul din buric merge foarte bine se pare, cu forme, să le zicem, mai rubensiene. Având în vedere compania plăcută cu care am venit la restaurant, sincer, nu vă pot spune mai mult de-atât despre dansul provocator al duduii, fiindcă m-am chinuit să admir cât mai mult din decorul sălii în acel timp.
Zicem merci şi pentru acest nou restaurant, aşteptăm să-şi facă rodajul şi apoi îi vom mai călca pragul din nou.
Dacă tot e bal, aşteptăm cu interes restaurante cu specific indian, thailandez, sau chiar somalez, cu rădăcini de copac şi piele fiartă de curea şi bocanc, în caz de nu trece criza asta odată.

Atmosfera generală ****
Menu ***
Servire **
Calitatea preparatelor ***
TOTAL ***

EL SHEIKH
str. Calea Republicii, nr. 157, Bacău

LA MICHELE, PIZZERIE SAU CE?

2009-05-11T17:13:00.000-07:00

Aş prefera să am ocazia să rescriu despre unele din restaurantele Bacăului, dându-vă de ştire că şi-au mai îmbunătăţit serviciile, dar mă văd obligat să consemnez apariţia unui (deocamdată am să-i zic) restaurant nou, deschis într-o superbă vilă din centru, lângă Parcul Trandafirilor. În această clădire, până nu demult (adică până prin 2006-2007 când a fost recâştigată de foştii proprietari sau urmaşii lor), a funcţionat Muzeul de Ştiinţele Naturii „Ion Borcea”. Oficial, e un monument de arhitectură. Pentru mine a fost un moment de confuzie. Să mă explic: odată m-am lăsat păcălit de nume şi m-am gândit imediat la vreo ma’moazelă. Am aflat că e un domn al cărui nume se citeşte aşa cum scrie. Apoi am constatat că una scrie pe firmă, şi alta pe nota de plată, unde la denumirea firmei mai apare un L, adică MICHELLE. Strada respectivă se numeşte pe unele hărţi ba Lucreţiu Pătrăşcanu, ba Gheorghe Vrânceanu, ba Oituz, ba chiar şi Mihail Kogălniceanu. Ca să nu se supere nimeni, probabil ... Am crezut că e restaurant, dar pare mai mult o pizzerie. În Târgu Ocna şi Oneşti mai sunt două localuri, cu acelaşi nume, şi împreună cică ar forma un brand, aparţinând aceleiaşi administraţii.

Clădirea este renovată complet, cu suficient bun gust, deşi aş avea ceva de comentat la abundenţa de alb de la parter, care face locul să pară ca o cantină de infirmerie. Oricum, se pare că proiectul de design era cu totul altul, dar nu şiu de ce s-a renunţat la el, deşi firma respectivă de proiectare încă îl prezintă ca pe un obiectiv de portofoliu. La parter sunt spaţiul pentru nefumători (în treacăt fie spus, cred că cel mai mare spaţiu alocat pentru nefumători dintre restaurantele Bacăului, şi acest lucru nu poate fi decât spre lauda lor), o mică şi cochetă terasă şi un bar. Etajul mansardat e ocupat de spaţiul pentru fumători, care mi s-a părut mai atent aranjat, şi toaletele.

Meniul este fără pretenţii, de inspiraţie italienească de la un cap la altul. Găsiţi în el multe reţete de pizza, salate, paste şi câteva preparate din carne. Lista de vinuri e destul de modestă, dar deja m-am obişnuit cu asta. Poate mai prind vremurile în care români vor afla că pe lângă Grasa de Cotnari şi Premiatul Riesling de Jidvei, mai există şi alte vinuri, culmea! şi de culoare roşie. Asta spre stupoarea celor care credeau că în afară de bere, manele şi Redbull cu wisiki nu mai e nimic ...

Încă un lucru ce mi-a atras atenţia, gâdilindu-mi urechile, a fost muzica ce se auzea din difuzoare. Felicitări sincere! Superbe melodii de bistro concert: Edith (La môme) Piaf, Charles Aznavour, Patricia Kaas, of, ce vremuri ... De fapt, şi acum când scriu, Piaf îmi cântă „La Foule”.

Aşadar, se poate şi fără Iglesias. N-am nimic cu el, dar parcă numai asta se aude prin restaurante. Şi ce-i prea mult strică.

Am comandat pentru început o supă de ceapă (zuppa di cipolla). În ciuda banalităţii sugerată prin denumire, vreau să vă spun că supa a fost excelentă. Aroma de cuişoare adăuga o distincţie aparte gustului de ceapă, tăiată juliene (fâşiuţe subţiri), doar puţin opărită şi nu fiartă, astfel încât să-şi păstreze fermitatea. Cred că s-a folosit şi puţin vin alb, aşa că aveţi grijă dacă sunteţi cu maşina, pentru că n-o să vă creadă nimeni dacă veţi spune că a-ţi consumat doar o supă de ceapa, şi o sa vă vedeţi pe urmă la ştiri.

Apropo, nu vi s-a părut uşor tâmpă întrebarea organului, dacă aţi consumat ceva? Bineînţeles că am consumat ceva, toată lumea consumă câte ceva, inclusiv organu’ care consumă de pomană banii statului punând întrebări absconse pe raza localităţii Unde-o-înţărcat-mutu-iapa! Menţionez pe această cale că eu nu beau niciodată la volan. Mai mult de un pahar. Legitim în Franţa, Italia, şi alte ţari sălbatice. Aştept procesele verbale pe blog ...

Şi prezentarea a fost interesantă, pe deasupra plutind două jumătăţi de pâine prăjită cu puţin caşcaval topit, o idee nu foarte inspirată pentru că s-a lipit imediat şi iremediabil de lingură şi pereţii castronului.Nu vă sfiiţi să comandaţi supă la restaurant. Acestea pot fi de multe ori uimitor de gustoase, dacă sunt bine făcute. Un exemplu cert e această supă de ceapă, pe care e musai s-o încercaţi şi dumneavoastră. Iar dacă ceapa e din aia roşie, cu atât mai bine.

Ca fel principal, am ales una din specialităţile zilei, adică o limbă de vită, cu sos de smântână şi garnitură de ciuperci făcute la tigaie. Bună alegere. Am zis demult că mi-aş dori să găsesc preparate mai speciale prin restaurante. De data asta, rugăciunea mi-a fost asculată şi s-a numit lingua di muca. Mai rămân de bifat preparatele din carne de vânat, melc, curcan, şi chiar, de ce nu, struţ. Că tot aud de vreo zece ani de fermele de struţi din România.

Nu am reuşit să termin toată carnea, pentru că mai erau părţi care nu prea cedau la tăiere, şi nu doream să-mi zboare friptura din farfurie, tot chinuindu-mă să-i înving nedorita elasticitate, semn de slabă fierbere, sau, mai rău, de bătrâneţe. Caz în care aş paria liniştit un bou pe faptul că era limbă de soacră, asta dacă şi boii au soacre.
În schimb gustul era destul de bun, atât timp cât a fost fierbinte. Sosul de smântână, cu bucăţele mici de măsline prin el, a fost bine făcut, dar puţin cam sărat. Câteodată asta poate semnala intenţia bucătarului de a acoperi lipsa de prospeţime a cărnii. Nu spun că asta a fost şi în cazul meu, ci doar că poate fi un mic semn de întrebare, dacă îl întâlniţi.

Pentru ca totul să sune italienesc pe nota mea de plată, am servit la desert o porţie de zabaione. Servit într-un pahar mare de vin, acest desert a fost ultimul meu moment de confuzie, când am descoperit îngheţată în crema spumă fierbinte de ou şi amarone ce o înconjura. Foarte bun, trebuie să o încercaţi şi pe asta. Originea acestui desert este incertă. Se pare că a apărut prima dată în Republica Veneţiană, când se folosea în compoziţie vin dulce de Cipru sau Marsala, şi miere în loc de zahăr.
Am avut parte de momente plăcute LA MICHELE. Localul are potenţial, respiră un anume aer de burghezie provincială, şi poate ajunge unul dintre restaurantele Bacăului, dacă va lucra puţin (mai mult) la meniu şi la servire.

Atmosfera generală *****

Menu **

Servire **

Calitatea preparatelor ***

TOTAL ***

LA MICHELE

str. Gheorghe Vrânceanu, nr. 44, Bacău

rezervări la 0234.552.222

RENT-A-CHEF

2009-05-06T14:31:00.000-07:00

Ai musafiri şi vrei să-i impresionezi cu o masă regească?
Pregăteşti o petrecere dar nu ai chef de gătit şi soluţia cateringului ţi se pare scumpă?
Sau poate că pur şi simplu vrei să te răsfeţi cu feluri de mâncare pretenţioase şi nu intenţionezi să te apuci de încercat reţete noi?

Soluţia este acum mai simplă şi mai convenabilă decât ai crede:
BUCĂTARUL DE ÎNCHIRIAT!

Cine este el?
Unul dintre bucătarii profesionişti de la câteva din restaurantele de top ale Bacăului. Majoritatea dintre ei lucrează pe schimburi şi în timpul lor liber preferă să câştige astfel un venit suplimentar, pe lângă salariul de la restaurant.

Ce poate face?
Fie că pregăteşti doar o masă în doi, sau organizezi o petrecere, bucătarul de închiriat va discuta cu tine, va înţelege nevoile tale, îţi va propune un meniu, va face o estimare de preţ, se va ocupa de aprovizionare, va veni la tine acasă şi îţi va pregăti preparatele solicitate. În unele cazuri el poate asigura şi servirea, iar în situaţii mai complexe poate veni însoţit de un ajutor sau un ospătar ori mai mulţi. După eveniment, el îţi va lăsa bucătăria lună.

De ce să nu prefer cateringul?
Soluţia alegerii unei firme de catering presupune costuri mărite ce includ TVA, salariile personalului, alte cheltuieli ale firmei, şi, bineînţeles, un adaos comercial consistent la alimentele procurate şi costul serviciilor de pregătire a mâncării. Prin comparaţie, închirierea unui bucătar poate fi jumătate sau chiar mai puţin decât costurile cu cateringul (alimentele cumpărate nu vor avea adaos comercial, nu există alte costuri decât manopera bucătarului, eventual un mic bacşiş dacă aţi fost mulţumiţi de serviciile sale).

Cât costă de închiriat un bucătar?
În funcţie de complexitatea comenzii sau de numarul de invitaţi se stabileşte de comun acord un tarif ce se plăteşte înaintea evenimentului. Orientativ, se poate considera un tarif de 50-100 de lei pe oră, în funcţie de complexitatea comenzii sau reputaţia bucătarului.

Cum se face rezervarea?
Foarte simplu: suni la 0744.775.772 sau trimiţi un email la george_oprisan@yahoo.com şi spui data, locaţia şi tipul de eveniment. În cel mai scurt timp vei fi sunat înapoi chiar de către bucătar care îţi va cere câteva date suplimentare şi îţi va face o estimare de preţ.

ATENŢIE!
Este disponibil pentru închiriat şi GRATARAGIU cu experienţă! El va veni cu grătarul şi cu trusa lui de scule, inclusiv cu lemne şi cărbuni, îmbrăcat în mod igienic, profesionist. El ştie de unde să procure cei mai gustoşi mici, cârnaţi sau frigărui, cum să pregătească carnea la baiţ, astfel încât să aveţi parte de un grătar de pomină, iar tu să te relaxezi la o bere rece cu invitaţii tăi, fără grija focului, şi fără să te îneci în fum.

VREI UN JOB SUPLIMENTAR?
Eşti cumva un bucătar priceput care vrei astfel să realizezi un venit suplimentar în timpul liber?
Sună la 0744.775.772 să ne cunoaştem şi să intri în evindenţa noastră.

SEARĂ MEXICANĂ

2009-05-02T06:17:00.000-07:00

În data de 30 apr. 2009, la restaurantul OLIVE GARDEN a fost o seară cu preparate specifice mexicane. Ca de fiecare dată, dl. Nechita şi maestrul Munteanu ne-au încântat cu o mulţime de bunătăţi. Am observat că deja este format un public fidel pentru aceste seri tematice, ceea ce nu poate fii decât foarte bine. Nu îmi pot explica însă participarea mai redusă, deşi totul a fost la superlativ. Nu pot încă să-mi dau seama care poate fi cauza. Nu pot fi scoşi băcăuanii din cuiburile lor, nici măcar tentaţi cu asemenea bunătăţuri? E destul de trist, pentru că, în astfel de condiţii, cu toată bunăvoinţa din partea restaurantului, serile acestea minunate ar putea înceta. Şi aşa nu erau ele nişte evenimente foarte profitabile, d.p.d.v. financiar. Aşa cum mi-a mărturisit dl. Nechita, aceste seri au fost oferite publicului din respect pentru gurmanzi şi pentru profesia lor. Mai mult decât atât, unde te mai poţi întâlni cu asemenea abundenţă şi diversitate de preparate bine făcute şi la un preţ foarte convenabil? Măcar nu mai putem spune de acum încolo că nu s-a încercat ...

APERITIVE (PICOTEOS)

- Oua mexicane cu prosciuto
- Ciuperci umplute cu branza
- Fasole rosie picanta
- Palitos santa fe
- Frigarui de pui mexicane
- Nachos ole’
- Aripioare de pui picante
- Banana in bacon
- Sparanghel gratinat
- Ciuperci bolas (picante)
- Vinete umplute
- Jamon serano
TACOS

- Taco carnita
- Tortilas chips picante cu pui

BURITOS

- Burrito de pollo
- Burrito de ternera

FEL BAZA

- Costita cu barbeque la cuptor
- Piept de pui mexican
- Cotlet de porc mexican
- Carne de vita la gratar
- Carne cu sos mexican in tortillas
- Salau la cuptor cu sos de alune
- Chili con carne
- Orez mexican alb
- Orez mexican colorat
- Cartofi mexicani
- Salata cu mango si ananas
- Salata mexicana
DESERT

- Sufleu de portocale
- Tarta cu branza

PRET 59 LEI/PERSOANA

Din partea casei : vin rosu cu fructe exotice şi tequilla

BUCĂTARUL GRANDE DE LA CASA GRANDE

2009-04-22T16:25:00.000-07:00

Recunosc că nu întâmplător am decis ca el să fie primul bucătar pe care să vi-l prezint. Într-un fel, el a făcut primul pas atunci când ne zâmbea din pozele publicitare de pe unele taxiuri sau acum, când este făcut afiş mare pe geamurile restaurantului CASA GRANDE. Am considerat că este un caz interesant de curaj şi de asumare a profesiei din partea sa, şi o lovitură de marketing din partea patronilor. Am zis: „uite, în sfârşit, se pune valoare pe bucătar!” şi m-am bucurat sincer că este cineva care a înţeles ce beneficii poate să aducă promovarea bucătarului şi a imaginii sale.

Interviul meu cu REMUS CIOBANU (28 de ani, necăsătorit), bucătar şef la CASA GRANDE, a început într-o seară din cursul săptămânii, timp la care socotisem eu că ar putea fi mai liber pentru un dialog care, cu trecerea timpului, s-a transformat într-o savuroasă discuţie nu numai despre persoana sa, ci şi despre meseria de bucătar prin restaurantele Bacăului:

George OPRIŞAN: - Spune-ne cum a fost începutul, cum ai făcut cunoştinţă cu acest domeniu?
Remus CIOBANU: - Am terminat Liceul Economic cu specialitatea de Alimentaţie Publică, şi prima dată am luat contact cu un restaurant când am fost angajat ca barman la fostul restaurant PRIMĂVARA, de pe B-dul Alex. Cel Bun. Apoi am plecat ca ajutor de bucătar la restaurantul ORHIDEEA de la stadion, sub îndrumarea bucătaresei Cristina Petcu şi a Maestrului Nelu Munteanu, pe care îl consider mentorul meu şi de la care pot să zic că am furat meseria. Chiar aşa s-a întâmplat, pentru că dl. Munteanu era foarte secretos în ceea ce facea, iar asta m-a făcut să fiu mai atent la ce se întâmpla pe acolo. Mă trimitea în magazie după condimente şi când mă întorceam comanda era deja dată afară, în sală. Într-un fel, şi din acest motiv, eu acum nu sunt deloc aşa; mă bucur chiar să văd pe cineva că e interesat şi că pune întrebări.

GO: - Aşadar pregătirea ta e mai mult practică ...

RC: - E adevărat că nu am cine ştie ce cursuri absolvite, dar şcoala pe care am făcut-o este şcoala practică, într-o bucătărie adevărată, care face mai mult decât o simplă diplomă. Într-un fel m-am format ca autodidact, dar asta nu înseamnă că nu doresc ca pe viitor să nu fac nişte cursuri de specializare.

GO: - Cât ai rămas acolo?

RC: - Ajunsesem la un moment dat chiar şi bucătar, promovat astfel datorită unei lipse temporare de personal. Pentru că am dovedit că mă pot descurca onorabil în noua postură, provizoratul meu a fost prelungit. Însă asta nu s-a simţit şi la salariu, ceea ce, la un moment, dat m-a făcut să plec la restaurantul MISSISSIPPI, care tocmai ce se deschidea. Acolo am făcut primul meniu, împreună cu patronul de acolo, şi am stat vreun an, doi. Apoi, după o scurtă perioadă petrecută la un restaurant din afara Bacăului, am ajuns la restaurantul MIORIŢA, al cărui bucătar tocmai ce-l lăsase baltă pe patron. Aşa că am fost nevoit să încropesc un meniu pe baza celor lăsate prin magazie de predecesorul meu, adică nişte preparate mai pretenţioase, nu prea solicitate de clienţi.

GO: - De unde aveai toate aceste reţete?

RC: - Hm, pe lângă cele furate odată cu meseria, eu am dosărelul meu cu reţete adunate de prin cărţi şi mai ales de pe internet.

GO: - Un bucătar modern ...

RC: - Să ştii că nu e totul să pui mâna pe o reţetă. Trebuie să ai şi experienţă. Una e cum sună la lectură, şi alta e când pui mâna să o faci. Şi apoi am mai adăugat câte ceva şi de la mine. Câteodată le şi visez. Succes înseamnă reţetă + experienţă + imaginaţie.

GO: - Cât ai stat la MIORIŢA?

RC: - Până în vara lui 2007, când am plecat pe litoral, la un restaurant din Neptun. Acolo am avut o experienţă deosebită, pot spune că a fost vârful de carieră, din punct de vedere organizatoric. Doar câteva date şi îţi vei da seama de nivel: 500-600 de locuri cu tot cu terasă, 18 chelneri în sală, iar la bucătărie 4 femei nu făceau altceva nimic decât să cureţe cartofi toată ziua. Pe week-end vânzările ajungeau şi la 3,5 miliarde de lei vechi. Acolo nu era vorba de cine ştie ce reţete, aveam un meniu pe care îl pregăteam zi de zi, devorat de turiştii care dădeau năvală ca termitele. Experienţa acumulată a fost mai mult pe partea de organizare. Măcar salariul era pe măsură, undeva la vreo 30 de milioane pe lună.

După sezonul estival am revenit la MIORIŢA, unde am realizat al doilea meniu, cel tradiţional românesc cu care se operează şi acum acolo. Mai târziu am plecat şi de aici primind o ofertă de salarizare substanţial mai bună din partea patronului de la ECLIPSA. Asta nu i-a venit foarte bine celui de la care tocmai plecasem, care s-a cam supărat pe mine ...

GO: - Va să zică te-ai plimbat prin cîteva restaurante.

RC: - Eu văd partea plină a paharului: am avut ocazia să cunosc oameni, locuri, moduri de lucru, ceea ce nu e rău deloc. De exemplu, la ECLIPSA am fost prima dată bucătar şef, dar am ajuns chiar administrator, pe mână mi-a fost lăsat tot restaurantul. Eu mă ocupam inclusiv şi de nunţile de acolo.

GO: - Să vorbim puţin de ceea ce faci acum ...

RC: - Aici, la CASA GRANDE, sunt bucătar şef din 3 ianuarie 2008, şi sunt prezent aproape în fiecare zi de la 10-11 până seara, chiar dacă ceilalţi sunt organizaţi pe două schimburi. Meniul este bazat pe bucătăria interanţională dar pot fi găsite şi preparate specifice româneşti.

GO: - Pe asta cu „bucătăria internaţională” am auzit-o cam des ... E un fel de „avem di tătii!”

RC: - Nu te contrazic, dar aş zice că destul de mult contează şi locaţia, amplasamentul restaurantului, dar şi ambianţa oferită. După cum vezi, restaurantul este într-o construcţie total nouă şi nu una adaptată. Nu în ultimul rând contează şi calitatea produselor şi serviciilor oferite.

GO: - Trei cuvinte despre tine?

RC: - Îngrijit, sincer şi orgolios.

GO: - Cum şi unde te vezi peste 10 ani?

RC: - Tot în Bacău dar cu mai multă şcoală şi pregătire. Deocamdată sunt bucătar fără buletin. Nu că ar conta prea mult ...

COLŢUL BUCĂTARILOR

2009-04-22T16:07:00.000-07:00

Poate vi s-a întamplat şi dumneavoastră, într-un restaurant fiind şi savurând un preparat ce va impresionat, să vă întrebaţi cine e persoana care a putut realiza aşa bunătate, care e secretul lui şi ce poveste are de spus. Bucătarul, căci despre el de bunăseamă facem vorbire, este actorul nevăzut ce stă ferit de ochii mesenilor în bucătăria lui dragă, doar sperând la faptul că ce a ieşit de pe mâna lui să vă fi făcut plăcere în vreun fel. El este stâlpul restaurantului, ancora ce fixează gestul reflex al clientului de a reveni în acel loc. Şef peste oale, tartor peste cratiţe şi stăpânul reţetelor.

În lumea mai civilizată, de el ascultă până şi patronul, dacă nu chiar el este patron peste stabiliment (vezi cazul renumiţilor Paul Bocuse sau Alain Ducasse). Din cuvântul lui, arareori managementul îşi permite să iasă. Este plătit regeşte şi garantează prin numele său reputaţia restaurantului.

Doar aspiraţional, poate nici atât, la noi în ţară aceste lucruri abia pot fi recunoscute la câteva restaurante, şi alea din capitală. Este totuşi un început şi o punere în regulă a ierarhiilor în acest sector al serviciilor. Au început să apară cursuri de formare şi perfecţionare la standarde internaţionale, iar acolo unde nu e ceva formal, cu finalitate materializată într-o diplomă recunoscută, se poate pune valoare şi pe românii care au apucat să vadă ce înseamnă o bucătărie de clasă, cum e organizată şi pe ce criterii fiinţează.
Am observat, chiar şi aici pe blog în comentarii, manifestarea plină de orgoliu profesional îndreptăţit al celor care reprezintă noua generaţie de profesionişti, dornici de afirmare şi recunoaştere. Sunt pregătiţi şi vor să facă parte la schimbarea de mentalităţi, la scoaterea în pensie a cohoartelor de „bucătarese de cantină” (exprimarea le aparţine) ce populează majoritatea bucătăriilor din oraş.

În sprijinul lor vin acum cu acest nou spaţiu ce le este dedicat în exclusivitate, în care vă voi face cunoştinţă cu ei, iar ei vor avea posibilitatea să se exprime, să combată, să argumenteze sau să se contrazică pe subiectele specifice.

REMUS CIOBANU, CASA GRANDE

ION MUNTEANU, OLIVE GARDEN

PHOENIX, RESTAURANTUL DINTRE DEPOZITE

2009-04-06T22:10:00.000-07:00

Tare îmi mai place mie de restaurantele cu moţ, care-şi spun cluburi sau localuri private sau de bussines dar în realitate sunt leşinate după clienţi. Când vezi la intrare afişe cu fel de fel de legitimaţii de acces, carduri de membru şi alte prostioare, prima impresie e o nuanţă de ocultism, adică te întrebi dacă eşti cumva destul de bun, de calificat ca să le treci pragul şi să intri în acel spaţiu mistic, destinat aparent unui mediu exclusivist. Aiurea! Intraţi cu încredere, portofelele voastre sunt la fel de bune şi interesante. Nu e nimic altceva decât un alt fel de a spune că „Localul îşi rezervă dreptul de a-şi selecta clienţii. Semnat Conducerea”. Ei, bine, stimaţi patroni, aflaţi că, mai nou, clienţii au tot dreptul de a-şi selecta localurile unde merg să-şi cheltuiască banii, iar acelea nu vor fi cu siguranţă restaurantele care îi umilesc din start cu astfel de afişe postate la intrare.

Phoenix, restaurantul dintre depozitele en gross de băuturi, materiale de construcţie şi alte daravere, stă ascuns prin furnicarul de dube şi dubiţe de marfă la fel ca şi concurenţa Ascoma, având amândouă prin târg faima tristă de localuri ale poliţiştilor, procurorilor, sau a altor organe care, probabil, au mai mare apetit în locuri mai cu fereală. Sau poate o fi de vină doar apropierea de ele şi sunt eu mai cârcotaş (sanchi!).

Spaţiul e destul de curăţel, fără a excela totuşi în calitatea decoraţiunilor sau a mobilierului. Am remarcat însă, cu multă plăcere, faptul că aproape toate paharele sunt de cristal. Lucru rar, ba chiar unic printre restaurantele Bacăului, chiar şi cele cu pretenţii nu pun la servire aşa ceva.

Restaurantul are şi un separeu izolat de o perdea de jaluzele verticale, semn că discreţia e la mare preţ aici. Un plus este adus de numeroasele jardiniere cu plante şi flori naturale, care nu vorbesc, dar probabil ştiu să asculte ...

Să zăbovim puţin asupra conceptului de separeu. Nu este inventat de noi, ci deturnat de la adevărata sa menire. În schema unui local, separeul asigură intimitate pentru perechea de îndăgostiţi aciuaţi acolo să-şi soarbă privirile, mai puţin ciorba de burtă sau berea rece.

La noi, separeul este ceva dezirabil, este confirmarea valorii de VIP. Separeul impune respect celor de dincolo de perdea/paravan/perete. Dacă ai oarece funcţie, e musai să nu stai la masă cu toţi guvizii. Pentru că, tot om fiind, şi VIP-ul râgâie, se scarpină în cur şi trage vânturi câteodată. Dar acestea nu se cade a fi împărtăşite cu oarecine, ele „trebe” savurate numai între cei de acelaşi rang.

Meniul este comun, fără surprize. Pe prima pagină, ca semn al Crizei, e adăugată oferta de 10 lei/două feluri. Dealfel, mai toate preţurile sunt retezate din pix cu câte 4-6 lei. Unele preparate sunt chiar neaşteptat de ieftine. Aşa că, deocamdată, servitul mesei în acest restaurant e o afacere bună.

Primul fel comandat a fost o ciorbiţă cu perişoare, cu mult zarzavat şi dreasă cu smântână, deliciosă dar cam fierbinte şi cu prea mult ulei sau grăsime. Nici aici nu s-a servit din castron, ci s-a adus direct o porţie. Perişoarele erau din carne de pasăre, bine închegate, delicioase. La prepararea ciorbei, dacă se fierbe prea mult, perişoarele se destramă, aşa că trebuie multă atenţie. Sunt mai multe variante pentru acestea. Se poate folosi la fel de bine şi carnea tocată de vită sau porc, sau chiar amestec. În Deltă se foloseşte şi carnea de peşte, iar rezulaltul este fabulos. În funcţie de zonă, ciorba se poate înăspri cu borş sau perje crude. Aş fi vrut să pot spune că e un fel de mâncare specific românesc (se întâlneşte pe tot cuprinsul ţării) însă aceste chifteluţe rotunde de carne cu orez pot fi găsite şi la popoarele nordice dar şi cele asiatice.

O altă bucurie am avut când am descoperit şi am cerut din lista de vinuri o Băbească Neagră de Nicoreşti, adică de la mama ei, cum s-ar spune. Sau bunica ei, dacă ţin cont de nume. Făra a fi vreun soi pretenţios, sau nobil, strugurii din care se face Băbeasca Neagră sunt derivaţi din viţele de vie sălbatică de pe timpul dacilor, crecute pe aceleaşi pământuri. Ciorchinele prezintă boabe şi mai mici şi mai mari, ca dentiţia unei femei mai vârstnice, de unde şi denumirea. Ar mai fi o legendă care spune că Ştefan Cel Mare, în drum spre cetatea de scaun din nordul Moldovei, şi-a astâmpărat setea cu un pocal din acest vin, servit de o băbuţă din acele locuri. Impresionat de gust, i-ar fi dat acest nume.

Băbeasca Neagră este un soi tradiţional românesc, de masă, nu foarte alcoolizat, dar cu un gust şi un buchet deosebit. Culoarea sa este roşie-rubinie, nu foarte închisă. De-a lungul vremii a purtat în paralel şi alte nume, cum ar fi: Crăcană, Căldăruşe, Răşchirată sau Rară Neagră. Puţini cunosc faptul că mai există şi soiul de Băbească Albă şi Gri, e drept, mai rar întâlnite.

Ţinând cont de raritatea acestui vin, este prima dată când mi-am ales mâncarea după băutură, şi nu invers, cum ar fi fost normal. Aşadar am comandat o friptură de vită, preparată medium, astfel încât să se pastreze cât mai mult din sucul propriu.

Ca garnitură am preferat cartofi natur şi broccoli. A fost greşeala mea, pentru că întrebasem mai întâi dacă aceştia din urmă sunt congelaţi sau proaspeţi. S-au dovedit a fi de neconsumat, aşa că i-am lăsat neatinşi. La aducerea notei, mi-am dat seama că a fost o afacere destul de proastă, mai ales că preţul era de aproape 10 lei. Nu înţeleg cum restaurantele îşi permit să folosească legume congelate? Un bucătar care se respectă îşi face piaţa singur, şi de multe ori plăteşte un mic bacşiş ca să fie lăsat să-şi aleagă marfa cea mai bună şi cea mai proaspătă. Sfatul meu: întrebaţi întotdeauna înainte de comandă, şi dacă legumele sunt congelate sau piureul este făcut din fulgi, fugiţi de acolo, fără să vă mai uitaţi în urmă.

Cât despre bucata de carne de vită, aproape 10% era numai zgârci, restul fiind totuşi foarte bine făcută şi gustoasă. Am apreciat şi că pâinea părea făcută în regie proprie, şi ea foarte bună.

Cum am mai spus şi în alte dăţi, nu ezitaţi să refuzaţi preparatul servit dacă acesta nu se ridică la înălţimea aşteptărilor dumneavoastră. Restaurantul este obligat să vă aducă o altă porţie sau un alt preparat, poate chiar şi fără plată, pentru că mai mare ruşine decât o farfurie refuzată, n-ar trebui să fie pentru un restaurant. Eu nu am făcut acest lucru, şi nu-mi pot explica de ce. Probabil că eram mai tolerant pe motiv de Băbească ...

La desert am servit două clătite cu brânză dulce, oferta nefiind foarte vastă la acest capitol, aşa că mare lucru nu am a vă povesti despre ele.

În final adresez felicitări celui care a avut ideea de a afişa pe un perete (în drum spre toalete, e drept) imagini cu Liderii de Neam, de la Burebista la Băsescu. Şi drapelul tricolor este prezent în peisaj, cu toate că e folosit la legatul unei plante de suport. Puţină mândrie patriotică nu strică, şi poate ar fi bine să privim cu mai multă admiraţie şi încurajare astfel de gesturi.

Atmosfera generală ***

Menu ***

Servire ***

Calitatea preparatelor ***

TOTAL ***

PHOENIX

str. Tolstoi, nr. 14, Bacău

rezervări la 0234.556.932

SEARĂ PESCĂREASCĂ

2009-03-29T15:40:00.000-07:00

În data de 25 mar. 2009, la restaurantul OLIVE GARDEN a fost o seară cu preparate specifice din peşte. Fiind în Postul Mare de Paşte, dar zi cu dezlegare la peşte (sărbătoarea creştină Buna Vestire) toate mâncărurile au fost făcute din peşte. Maiestria bucătarilor de la acest restaurant a fost dovedită încă odată, toţi mesenii fiind mulţumiţi şi încântaţi de diversitatea meniului şi de faptul că, deşi toate felurile erau din peşte, s-a putut servi din fiecare, după pofta inimii, fără să simţi că te saturi de atâta peşte. Felicitări, Domnule Nechita! Să vă ţină obiceiul ...

MENIU SEARĂ PESCĂREASCĂ

APERITIVE

- Specialităţi de peşte afumat
- Specialităţi de peşte marinat
- Specialităţi cu icre
- Răcitură de peşte
- Ştiucă umplută
- Tartine cu cremă de anşoa
- Coctail de Somon fume
- Hamsii prăjite - Şprot marinat
- Crochete de şalău
- Salată de peşte ţigănească
- Salată de peşte cu maioneză şi ceapă
- Ciorbă pescărească

FEL BAZĂ

- Pană de somn la gratăr
- Saramură de crap
- Crap prăjit
- Plachie de stavrid
- Păstrăv prăjit - Sărmăluţe cu peşte afumat
- Somon meunier
- Şalău la cuptor
- Cartofi natur
- Pilaf de orez cu legume
- Cambulă la cuptor

Totul asezonat cu: mujdei de usturoi, saramură şi nelipsita mămăliguţă.

DESERT

- Placintă cu dovleac
- Placintă cu mere

PALINCĂ

SEARĂ RUSEASCĂ

2009-03-29T15:02:00.000-07:00

În data de 26 feb. 2009, la restaurantul OLIVE GARDEN a fost o seară cu preparate specifice bucătăriei ruseşti. Totul a fost delicios! Care nu aţi fost, nici nu ştiţi ce aţi pierdut ...

MENIU SEARA RUSEASCĂ - РОССИЙСКАЯ BEЧEPA

APERITIVE
- TARTINE CU CAVIAR
- SLIOTCĂ CU CEAPĂ VERDE
- TARTINE CU PEŞTE AFUMAT
- FICAT DE BATOG CU LĂMÂIE
- PLACINTĂ CU VARZĂ ACRĂ
- BITOCI ( chifteluţe ruseşti din carne)

- TARTĂ CU PEŞTE AFUMAT
- PIROJKI ( piroşti ruseşti umplute cu peşte)
- DARENKICOVA (aluat cu carne şi varză acră)
- SARDINE ÎN ULEI CU LĂMÂIE
- RULOURI DE ŞUNCĂ AFUMATĂ CU SALATĂ A LA ROUSSE
- TARTINE DE SFECLĂ ROŞIE CU SALATĂ
- BLINCIHI ( clătite cu dovleac şi carne de pui)
- OUĂ UMPLUTE
- PLACINTĂ CU PEŞTE, OREZ ŞI CREVEŢI LA CUPTOR
- BORŞ DE SFECLĂ ROŞIE CU CARNE

FEL DE BAZĂ

- RULADĂ PUI KIEVSKAIA (piept de pui macerat, rulat cu unt şi condimente)
- STROGONOFF DE VIŢEL (reţeta din sec. IX, din muşchiuleţ de viţel tăiat fin, cu ciuperci, castraveciori, flambată cu coniac şi servită cu sos de smântână)

- SOLIANKA (şalău la cuptor condimentat cu coriandru şi servit cu ciuperci)
- LIMBĂ DE VITĂ CU MĂSLINE (limbă de vită sotată în ulei, vin, şi servită cu măsline) - PALMENI (carne de porc şi vită în aluat, fiartă la abur şi servite cu sos de muştar)
- MUŞCHI DE PORC CU SOS DE HREAN

DESERT

- PRĂJITURĂ PAVLOVA (această prăjitură a fost special creată în onoarea celebrei balerine Ana Pavlova)
- PRĂJITURĂ CU NUCI

VODCĂ RUSEASCĂ
CONIAC RUSESC

MIORIŢA, SFÂRŞITUL UNUI MIT?

2009-03-20T22:17:00.000-07:00

Ca să elimin orice dubiu, încă de la început, precizez că nu mă refer la balada Mioriţa, ci doar la restaurantul cu acelaşi nume, atât de cunoscut în urbea noastră încât nu cred a fi vreun concitadin care să nu ştie unde se află, mai ales că e exact în acelaşi loc încă din 1977, de la deschidere. Nici atunci, dar nici acum, acest restaurant nu a avut pretenţia de a fi local de lux. A fost pus acolo, în marginea de odinioară a Bacăului, între blocurile clasei muncitoare, unde tot omul nou de sorginte comunistă, putea să-şi înfulece cei trei mici proletari şi berea regulamentară de Mărgineni.

În zilele noastre, Mioriţa nu a reuşit să-şi depăşească condiţia mediocră de local popular, şi poate că nici nu s-a vrut. Dar măcar cu un singur lucru lumea era de acord: la Mioriţa se mănâncă bine şi ieftin. Cum, necum, s-a născut şi faima legendarei ciorbei de burtă de la Mioriţa. În zilele bune, numai din acest fel se dădeau zeci de porţii, poate şi mai mult. Am fost destul de des în acest restaurant, şi până mai acum un an, mai ales către prânz sau seară, sala era aproape plină cu muşterii. Ospătarii mişunau de zor printre mese, sub ochiul vigilent al cârciumarului. La acele mese, între două îmbucături, se făceau afaceri sau tot feluri de aranjamente, aşa cum şi clienţii erau mai instruiţi sau nu, după caz, totul sub ochiul atent al cârciumarului. Se mişcau bani, se manevra influenţă, sub ochiul pofticios al cârciumarului. Criza nu erea, nunţile curgea, bacşişul pica ...
Până ce-ntr-o zi, pe l-apus de seară, mânat de grija comunităţii, cărciumarul fu ales primar şi, astfel, începu să fie prezent din ce în ce mai puţin pe la restaurant. Ochiul stăpânului nu mai putea îngrăşa viţica din restaurant, fiind holbat acum pe vaca din primărie.
Aşa am găsit eu restaurantul în ziua când am fost să servesc cea mai bună ciorbă de burtă din Bacău. L-am găsit pustiu, cu pereţii afumaţi de fumul de ţigară, cu scaunele de pe timpul fostului restaurant Select, cu tacâmuri desperecheate, ieftine. Asta nu ar fi fost chiar o problemă, nimeni nu s-a plâns cât timp mâncarea era bună. Nici eu nu mă aşteptam la mai mult şi nici nu aveam pretenţii ridicate. Venisem doar să iau masa la Mioriţa, aşa cum făcea multă lume, să mă desfăţ cu ceva nepretenţios dar gustos. Meniul e bazat pe bucătăria românească şi are în el multe denumiri pitoreşti: „Platoul Lenea Cucoanei”, „Platoul Flămândului”, „Friptura Pădurarului” etc. Unele dintre acestea mi-erau deja cunoscute din alte dăţi, reţete sigure de făcut maţul ghioagă. Poate că măcar un kil, două din actuala mea „siluetă” sunt căpătate de pe urma acestora. Muşchiuleţ şi păstrămioară, cârnăciori şi tochituri, fel de fel de murături, toate îmbulzindu-se, cu mult vin şi ţuică unse, pe drumul gâtlejului, spre hăul burdufului. Orice asemănare, pur întâmplătoare, cu mândru ciobănel tras printr-un inel, e glumii sortită şi cu haz rostită.
Revenind în prozaic, ciorba de burtă servită de această dată nu se califica deloc pentru titlul de cea mai bună. O zeamă subţire populată de nişte zdrenţe grase şi aproape descompuse de burtă n-au putut fi salvate nici de smântână, nici de piper, cu atât mai puţin de oţet. Legendara Ciorbă de Burtă de la Mioriţa! Tocmai când eram gata să o propun pentru patrimoniului culinar al oraşului nostru ...
E un fel neaoş românesc, care sperie şi alungă străinii care aud că e făcută din burta de vacă din primele trei linguri, dar de care te îndrăgosteşti pe vecie, dacă reuşeşti să treci mai departe, la următoarele linguri. Puţini ştiu însă că şi în rafinata bucătărie franţuzească există, de exemplu, nişte cârnaţi cu un miros greu de descris, făcuţi din stomacul şi intestinele porcului, numiţi andouilles.
Ciorba de burtă e pregătită de bucătar şi desăvârşită de către mesean, după gustul fiecăruia, cu nu mai puţin de şapte ingrediente: smântână, oţet, sare, piper, ulei, ardei şi mujdei. Unii mai folosesc chiar şi hrean. Că nu le găseşti pe toate, că sunt taxate suplimentar, sau că sunt folosite în exces (dacă tot sunt plătite!), asta e altă poveste.
Ca şi alte supe sau ciorbe, în mod normal, aceasta trebuie servită de către ospătar dintr-un castron, cu polonicul, nu adusă gata turnată în farfurie. Se lasă astfel posibilitatea clientului să-şi aleagă conţinutul, dar şi cantitatea.
Al doilea fel comandat a fost un escalop de porc cu ciuperci şi mămăliguţă, la recomandarea ospătăriţei. Am mers pe mâna ei, deşi ochisem din meniu ceva mai interesant, doar din speranţa ca măcar felul doi să fie bine făcut.
Escalope este cuvântul original din dialectul rural folosit în nordul Franţei secolului XVII, care se referă la coaja de nucă sau la cochilia de melc, şi, prin extensie, la felii subţiri din carne de viţel. Este corect totuşi să spunem escalop şi la alte felii din carne albă preparate în sos de vin (pasăre, porc sau chiar peşte), dar niciodată la feliile de carne roşie, adică de vită.
Din păcate, nici acest fel nu m-a impresionat cu nimic. Sosul era fad, ciupercile aproape crude iar carnea reîncâlzită. Lipsa de imaginaţie la prepararea sosurilor se pae că e boală comună. Creativitatea unui bucătar poate fi probată prin sosurile pe care le prepară. Sosul trebuie să fie spectaculos, memorabil şi complementar gustului principal.
Cu mari regrete, şi fără entuziasm am comandat o îngheţată, doar ca să mă aflu în treabă. E aceeaşi chestie servită drept desert în mai multe restaurante din Bacău, sub numele de Betty Ice. Multă culoare artificială, multă frişcă artificială, multe ace de gheaţă şi puţin gust. Cine mai e dispus să plătească pentru aşa ceva, ca mine să păţească. Întrebaţi înainte unde e făcută ingheţata. Dacă e din Metro sau e de pe la distribuitori şi nu e făcută in the house, lăsaţi-vă păgubaşi.
Restaurantul Mioriţa, drag mie şi din simplul fapt că mi-e vecin şi că am petrecut în el multe clipe frumoase cu prietenii mei, l-am găsit de această dată trist şi blazat, aşa cum şi-a găsit ciobănaşul moldovean oiţa, care de-un timp încoace, la prea puţini mai place. Să strigăm cu toţii tare: „Cârciumare, Mioriţa-ţi moare!”

Atmosfera generală **
Menu ***
Servire ***
Calitatea preparatelor **
TOTAL ***

MIORIŢA
str. Mioriţei, nr. 3
rezervări la 0234.510.477

ARTA CULINARĂ CA FENOMEN ESTETIC

2009-03-08T06:48:00.000-07:00

Cu toţii am auzit de cele şapte arte: muzica, literatura, sculptura, teatrul, pictura, fotografia şi cinematografia. Aceasta este lista actuală general acceptată. De-a lungul timpului însă au mai făcut parte din această înşiruire, vă vine să credeţi or ba, următoarele: istoria şi astronomia (în antichitate), retorica, dialectica şi matematica (arte liberale, sec. VIII), comerţul, sistemul bancar, medicina, dreptul juridic (Republica Veneţiană). Aşadar, cele şapte arte au fost câteodată opt sau nouă, după vremuri, după oameni.

Deşi poate suna pretenţios, articolul acesta se doreşte a fi o pledoarie pentru includerea artei culinare în rândul artelor general acceptate ca atare. Demonstraţia ar fi simplă:
- Arta de a supravieţui doar mâncând te-miri-ce (cu specialişti în lumea a treia)
- Arta de a te îngrăşa peste măsură consumând alimente necomestibile (junk food)
- Arta de a mânca rahat cu tona (maeştrii politicieni)
- Arta de a mânca viaţa cuiva (şeful, soacra, fiscul), etc.
Ieşind din registrul umoristic (nu m-am putut abţine), aş începe cu o etimologie şi un aparent sofism. Pornind de la ideea că arta este expresia frumosului ca fenomen pur estetic, haideţi să analizăm puţin originea acestui cuvânt: în latină, cuvântul folosit pentru a desemna frumuseţea era bellum care este o abreviere a cuvântului bonellum, la rândul său diminutiv pentru bonum. Şi aici am ajuns unde ne interesează pe noi, pentru că bonum înseamnă bun. Aşadar, există o echivalare, o relativizare directă între frumos şi bun. Buuun! Mai departe ...
Bănuim că în vechime, pe când principala ocupaţie a omului era să-şi găsească hrana zilnică, bun era ok-ul dat lucrurilor ce puteau fi cosumate fără să facă rău, să dăuneze, să îmbolnăvească, să omoare. Mai târziu, când am învăţat să preparăm în diverse feluri aceste alimente bune, a mai apărut un termen nou: gustul. Şi iată cum am ajuns la conceptul de bun gust, ca o extrapolare de la percepţia senzorială strict asupra mâncării, la o percepţie estetică a frumosului („ceea ce place universal, fără concept” – Kant, nu Kent, deşi acesta din urmă e mai la modă). Am putea clama aşadar nu doar simpla includere a artei culinare în rândul artelor acceptate, ci chiar statusul de artă primordială!
Aşa cum spunem că „e frumos de-ţi vine să-l mănânci”, la fel de valabil este „ca să-l mănânc trebuie să fie şi frumos, nu numai gustos”. O mâncare trebuie mai întâi să îmbie ochiul, şi apoi limba. Iar asta necesită măiestrie creeatoare, căci cum altfel se transformă bucăţile de carne crudă, sângerândă, sau tot felul de tuberculi sau rădăcini pământii în adevărate opere de artă culinară? Cum altfel decât prin mijlocirea puterii creeatoare a bucătarului, urâtul devine frumos şi gustos?
Iată cum arta culinară are valenţele esteticii frumosului, dar şi ale esteticii urâtului. Arghezi zice:
„Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”
Aici e drept că poetul nu cred că se referea chiar la cele de-ale gurii, dar tare se mai potriveşte ... Mai degrabă poate la arta de a vedea potenţialul diamantului neşlefuit în orice ne înconjoară. Pentru că urâtul este cotidian, este perpetuu, este omniprezent.
Produsul artei culinare, opera bucătarului, deşi este sublimă, din păcate, ea este şi efemeră. Astfel, ea este destinată fatidic, într-un fel sau altul, înapoi, urâtului. Neconsumată, în timp se transformă şi ne oripilează. Consumată ... cu atât mai mult.
Farfuria este pentru maestrul bucătar şevaletul pictorului, hârtia scriitorului, în farfuria din faţa noastră se află mai mult decât proteine, glucide şi fibre, pe care le socotim într-un demers trist şi inutil. Gustaţi cu ochiul, cu limba, cu sufletul mica creaţie culinară ce vă este dedicată doar acum, doar dumneavoastră.
Dacă v-a plăcut, trimiteţi neapărat aprecieri sincere artistului ce stă modest, după cortină, în bucătarie, vitregit de şansa de a-şi vedea arta apreciată şi, mai ales, gustată.
Pentru voi, dragii noştrii bucătari, care ştiţi a ne bucura fiinţa în cel mai gustos mod cu putinţă, vă rog, aplauze!

MENIUL. VOTEZI CE-ŢI PLACE

să arate denumirea şi amplasarea restaurantului, categoria unităţii, eventual orele de funcţionare;
să fie estetice, cu o grafică corespunzătoare, astfel încât să constituie un mijloc de reclamă pentru unitatea respectivă, să trezească interesul clientului şi să-i stimuleze apetitul şi imaginaţia;
să fie scrise corect (literar), fără ştersături şi, în afară de limba română, textul lor să fie tradus în una-două limbi de circulaţie internaţională, corespunzător structurii clienţilor care frecventează unitatea respectivă;
să conţină denumirea completă a sortimentelor de preparate şi băuturi care se oferă, precum şi preţul pe unitatea de măsură, etc.

PETRECERE DE SFÂNTUL VALENTIN LA PRIVATE DINING CLUB

2009-02-16T17:04:00.000-08:00

C-o fi sărbătoare comercială sau nu, că nu e sărbătoarea noastră ci a catolicilor, mai puţin contează faţă de motivul de a petrece iar cu persoana iubită. Şi, ca să nu supărăm pe nimeni, de Dragobete vom fi iarăşi puşi pe chef, pe unde s-o nimeri.

De data asta, am avut şansa să prind locuri libere la petrecerea organizată de restaurantul PRIVATE DINING CLUB. Am fost surprins să văd o sală plină ochi cu oameni puşi pe distracţie de zile mari. Meritul este şi al proprietarului locaţiei care a avut inspiraţia de a pregăti evenimentul după reţeta: preparate bune + muzică cu DJ + Karaoke + concursuri cu premii şugubeţe = chef de pomină.Este încă un restaurant care şi-a dat seama că epoca în care era suficient să aştepţi să-ţi intre clientul pe uşă fără să te agiţi prea mult a trecut. Concurenţa pe piaţă începe să se facă simţită iar acum clientul trebuie pur şi simplu agăţat de pe stradă şi tras înăuntru, iar asta se face doar cu pregătirea de evenimente ca de exemplu serate exclusiv gastronomice (Olive Garden), petreceri diverse (prezentul restaurant) sau tot felul de prezentări de produs, de vin etc. Două sunt în principal motivele acestei schimbări: apariţia unui număr tot mai mare de restaurante (în ultimii 5 ani, minim 1-2 restaurante pe an) faţă de un număr limitat de potenţiali clienţi, şi gradul din ce în ce mai înalt de sofisticare şi de pretenţie al acestora din urmă. Cine nu simte această schimbare şi va continua să-şi aştepte clienţii cu meniuri prăfuite, ospătari blazaţi şi patroni aroganţi va fi condamnat la faliment, aşa cum de altfel s-a şi întâmplat anul trecut cu vreo două, trei restaurante.Revenind la cazul nostru, fericit aş putea spune, am remarcat meniul fix de 59 de lei (fără băuturi) compus dintr-un aperitiv (parfait de pate - tartă cu pate de pui, cu sos dulce de ceapă călită şi frunze de rucola), fel principal (piept de raţă cu sos dulce de cireşe şi garnitură de cartofi feliaţi cu sos alb) şi desert (o excelentă brioşă de cacao cu o cremă delicioasă de ciocolată la interior, servită fierbinte alături de ingheţată!). Nu am să insist foarte mult cu descrierea acestor minunăţii deoarece, la o astfel de serată, accentul trebuie pus pe antren şi bună dispoziţie. Menţionez doar că au fost savurate de toată lumea iar desertul a stârnit felicitări la scenă deschisă, dacă am putea spune astfel. S-a probat astfel potenţialul măiestriei bucătaresei, nimeni alta decât distinsa soţie a proprietarului. Dealtfel, am avut şansa să văd bucătăria la invitaţia acestuia, şi vă pot spune că nu cred că sunt mai mult de 3-5 bucătării mai bine organizate şi echipate în tot oraşul.Totuşi, aş avea o recomandare, în sensul că ar fi de dorit ca preparatele să fie pe viitor mai consistente şi mai puţin sofisticate, mă refer aici doar la acest gen de evenimente şi nu la meniul curent sau la serile dedicate înaltei arte culinare.
Este o şansă a acestui restaurant de a-şi forma o identitate aparte prin organizarea unor astfel de evenimente destinate unui public ţintă cu vârste cuprinse între 30 şi 50 de ani, pentru care, din păcate, ofertele de distracţie sunt limitate, cu toate că, statistic vorbind, este publicul cu potenţial financiar maxim şi care, teoretic, ar trebui ademenit de toate restaurantele. M-aş bucura ca aceste serate să capete o anume periodicitate şi să devină astfel populare, notorii. Este şi foarte convenabil dealtfel: cu un cost acceptabil, ai parte şi de mâncare şi de muzică bună şi de o partidă de dans pe cinste. Alternativă ar fi poate cluburile, dar nu oricine e Irinel ca să nu ai simţul penibilului printre puştani, sau nunţile care te ard puternic la buzunar. În occident, aceste serate au loc de regulă vineri seara şi sunt realmente asaltate de acest segment de clienţi. Ele sunt concomitent un câştig consistent de natură financiară dar şi unul în planul imaginii şi promovării restaurantului.Conceput iniţial ca un club exclusivist cu acces pe baza calităţii de membru înscris (proiect care încă nu s-a dovedit a fi agreat sau înţeles de către consumatori), PRIVATE DINING CLUB se reinventează devenind un cadru prietenos cu o atmosferă caldă şi plăcută, cu un management pasionat şi dedicat, toate orientate către nevoia clientului de a petrece momente memorabile de voie bună, alături de partenerul de viaţă, de prieteni, şi, de ce nu, de ceilalţi meseni posibili viitori prieteni.
Recomand să urmăriţi ofertele lansate de acest restaurant şi să veniţi cu inima şi mintea deschise pentru a vă putea bucura de o mâncare gustoasă, un vin bun şi o ambianţă pe măsură.

PRIVATE DINING CLUB, str. Bucium, nr. 85, Bacău, rezervări la tel. 0744.343.241

METODA DE PUNCTAJ

2009-02-16T16:59:00.000-08:00

Restaurante de evitat.

Restaurante pentru servit masa dacă nu aveţi alternativă.

***

Restaurante comune, pentru servit masa în mod curent.

****

Restaurante bune, de ocazie, cu preparate şi servire cu raport preţ/calitate avantajos.

*****

Restaurante de calitate, cu preparate sofisticate şi servire ireproşabilă.

******

Restaurante de mare clasă, care merită o vizită, dacă sunteţi în trecere prin Bacău.

*******

Restaurante de excepţie, pentru care merită să veniţi în Bacău doar pentru el.

SEARA ASIATICĂ LA OLIVE GARDEN

2009-02-03T20:20:00.000-08:00

Update, 15 feb.2009: Dreptul la replică pentru domnul Georgică NECHITA (vezi la finalul articolului)

Aşa cum ne-a obişnuit deja, spre lauda sa, restaurantul OLIVE GARDEN continuă seria surprizelor plăcute, organizând tot felul de seri culinare tematice. De această dată, pe 29 ianuarie am avut plăcerea să participăm la o serată gastronomică pe teme asiatice. Meniul a fost de 59 lei de persoană, fără băuturi, ceea ce consider a fi un nivel acceptabil, dar la limita de sus (faţă de meniul anterior din noiembrie 2008, a crescut brusc cu aprox. 20%).
Din ce am constatat, participarea a fost mult mai numeroasă, la limita localului chiar, semn că intuiţia patronului de a paria pe organizarea acestui tip de evenimente a avut priză la clienţi. Consecvent fiind pe ideea că un restaurant care se respectă are şi obligaţia de a fi creator de evenimente, nu numai gazdă de evenimente, nu pot decât să salut şi eu aceste iniţiative, pe care am să le promovez fără obligaţii, dar cu o singură condiţie simplă: să mi se solicite asta!
Organizarea a fost tot de tip bufet cu autoservire, ceea ce are avantaje în sensul că fiecare îşi poate alege după gust din gama variată de preparate, de câte ori vrea, dar şi dezavantaje clare, care s-au făcute simţite imediat (coadă de aşteptare de 20-30 de persoane, terminarea unor preparate fără să ajungă la toţi), generând nemulţumiri mai mult sau mai puţin exprimate în rândul participanţilor.
Rămâne de văzut dacă aceste lucruri se pot ameliora, şi ar fi câteva idei: mărirea zonei de acces la bufetul cu autosevire; introducerea unui meniu fix dar care să poată fi suplimentat la alegere de la bufet.
Am o apreciere de făcut legată de modul profesionist de servire a vinurilor roşii. Spre lauda ospătarilor, vinul roşu a fost servit ca la carte: prezentarea sticlei, folosirea unui decanter (mare lucru, vă spun drept, pentru că e prima dată când am întâlnit asta la un restaurant băcăuan; pun pariu că sunt mulţi ospătari care habar n-au la ce foloseşte „vaza” aceea de sticlă cu baza foarte lată), prezentarea vinului spre degustare şi abia apoi servirea propriu-zisă în pahare. Se vede clar că pe aici a trecut un sommelier!
Cât despre preparatele în sine, acestea au fost foarte variate, aşa cum se poate vedea şi din meniu.Din păcate, deşi meniul prevedea aperitiv şi fel de bază, autoservirea a fost haotică, în sensul că fiecare şi-a luat cât a putut duce în farfurie încă de la început (inclusiv eu), nemaiţinând seama că erau feluri care chiar nu mergeau unele cu altele, doar din teama de a nu rata nimic de la bufet (deh! ispita era mare). Doamnele mai simandicoase, care şi-au ales prima dată doar nişte salată, să le vadă lumea, au cam rămas cu buza umflată şi cu ochii umezi la cei cu mai puţină clasă dar cu farfuria plină ...
Pentru cei care nici după ce au mâncat n-au aflat ce-au consumat, câteva rânduri explicative: dim sum e un preparat specific chinezesc (înseamnă „deliciul inimii” în dialectul cantonez) şi sunt un fel de ceva, fiert în apă, sau în aburi sau prăjit, de o mulţime de feluri şi culori şi cu o mulţime de umpluturi din legume, peşte, carne de porc sau creveţi în fel şi fel de combinaţii. E un fel care nu se comandă ci se ia direct de pe tăvile plimbate de ospătari prin sală. Asta în China, unde se serveşte pe tot parcursul zilei, la fel ca ceaiul verde.
Am avut parte şi de sushi, preparatul consacrat al japonezilor, ce constă în general în bucăţi de carne crudă de peşte (somon, ton) servite pe un pat de orez special, ocazional învelite în foi de alge marine (nori). Ca unul ce, nu numai că mai ştie câte ceva despre asta, dar mai şi face acasă ocazional, pot să spun că nu am rămas foarte impresionat de acest fel. Carnea de ton lipsea cu desăvârşire de la nigiri sushi, iar maki sushi erau cu tot felul de umpluturi din conserve. Deasemenea nu am văzut deloc ghimbir.
Tot un fel japonez este şi tempura, adică bucăţi de legume sau carne tăvălite prin ou cu făină şi prăjite în ulei.
Am aflat că bucătareasa are vreo 20-25 de ani munciţi chiar în Japonia, iar meniul a fost făcut totuşi „cu milă” pentru gusturile noastre mai occidentale. Vă confirm şi eu că nu mişca nimic încă prin farfurii ...

tăvile cu felul de bază

"oare ce-i asta?"de toate pentru toţi ...
sushi, nigiri şi makiporţie de shogun nehalit

În cocnluzie, pot spune că am mâncat ca un shogun la dezmăţul de după victorie, cât un Anjin şi Toranaga-san la un loc. Cine a citit cartea lui James Clavell ştie despre ce vorbesc. Cât despre Kikusane, două la număr, ce se plimbau printre mese si atrageau în ordine privirile soţilor şi antipatia nevestelor, pe altă dată ...
Spre aducere aminte, Balada Mamei lu’ Shogun, 1991, în viziunea celor de la Divertis, care aveau pe atunci şi haz, dar şi public fidel.

P.S.: Băcăuani, vi se (mai) pregăteşte ceva: serile vegetariene, italiene şi ruseşti. La ultima, musai am să fiu şi eu, şi am să vă povestesc cum a fost, după ce mi-o trece vodca din creieri capului.

DREPT LA REPLICĂ:

Observatiile facute despre seara asiatica sunt absolute corecte, numai ca :

1. Pretul a crescut pana la nivelul la care rentabilitatea este zero, la capitolul mancare( foarte sincer) A se vedea cat se punea in farfurie, si mai ales cat ramanea in farfurie si se arunca. Primele seri au fost cu pierderi asumate, pentru a putea crea o traditie. La seara de Craciun de ex. am avut doar 25 persoane desi rezervari si implicit preparatie a fos facuta pentru 60 pers. Aceste evenimente le voi face in continuare, mai ales pentru imaginea restaurantului, caci sincer nu este o chestiune prea rentabila financiar pe moment. De ex. : Prepar mancare speciala, care nu se gaseste in meniu pentru 100 persoane fiindca , fiind buffet suedez,nu stii cat si ce serveste fiecare, dar nu vin decat … 75-80……, cat de altfel accept ca grad de ocupare.

2. Am incercat sa aranjez bufetul in doua locuri, dar m-am confruntat cu repartizarea produselor. Ar fi trebuit sa iau x produs in exces pe unul din bufete sis a-l redistribui pe altul, ceea ce… Asa ca am renuntat. Chiar daca lungesc numarul de mese la buffet, de 6 la 8-10, se intampla a acelasi fenomen de stat la coada, in special datorita intrebarilor puse bucatarilor, a explicatiilor care se dau , etc. Pentru informarea d-vs. , am o experienta mare in catering, facand actiuni de max. 1400 pers/eveniment. Am iesit cu multe actiuni inclusive in Braila 3 actiuni a cate 500 pers, Tragoviste, Galati, Focsani, Roman, Moinesti si cred ca pot inca continua.

3. Nu am cum sa pun in cantitati nelimitate un produs,( desi asa vrea ) care sa asigure pentru toti clientii sa manance in orice cantitate. Ex: la seara ruseasca voi avea tartine cu caviar . Mergeti d-vs cu rationamentul mai departe.

4. Costurile cu fiecare accesoriu sunt destul de mari. Numai ornamentele pentru seara asiatica m-au dus la peste 200 euro, plus hostesele, deci nu am cum sa practic preturi mai mici. Pentru seara ruseasca a trebuit sa aduc din afara … siliotca, peste afumat, ficat de batog, vodka speciala, coniac, etc.

5. Sa stiti ca ghimbirul a fost totusi in cantitati indestulatoare pe mesele buffet. De altfel a ramas destul si dupa.

6. Este foarte adevarata afirmatia cu sushi. Din pacate nu am pistolul lui G******* sa ma duc la M**** sa-i intreb de ce nu au onorat comanda de ton proaspat , comanda confirmata de altfel de ei. Din pacate sunt si singurii de pe piata care accepta sa aduca comenzi speciale.

7. Referitor la ospatari si la personal in general. Asa este , cheltui destul de des cu instruirea lor, numai ca si aici… am adus de la Iasi timp de trei zile un bartender specialist. Din 6 barmani si 6 ospatari instruiti, mai lucreaza doar trei la mine. Restul fie au plecat dupa promisiuni de salarii mai mari ( din pacate pentru ei neonorate) fie in Italia, etc., etc. Fluctuatia de personal se datoreaza in procent covarsitor angajatilor si nu angajatorului. Un effect bun al crizei financiare, economice, pe care o traversam este si asezarea fortei de munca pe principii corecte. Va dau un exemplu. Se deschide un restaurant nou. Stiti ce salarii se auncau pe piata la inceput ? Va spun eu: 16-18 mil lei vechi pentru un ajutor de bucatar cu experienta de multe ori de doar 6 luni, un an. A venit la angajare la mine anul acesta un “ bucatar” de fapt “ fost bucatar sef “ la P******** ( pot da numele pentru ca s-a inchis) si care : fara calificare, fara experienta decat de autodidact ( cat o fi fost), cu vechime de trei ani in bucatarie din care ATENTIE : TREI ANI DE BUCATAR SEF , confirmata de fostul restaurant, cerea 1.000 euro, caci atat castiga la fostul loc de munca. Total aberant. Nu este mai putin adevarat ca foarte multi oameni de afaceri, dupa o oarecare capitalizare din terte afaceri, in momentul in care vechea afacere nu mai mergea, ce sa faca ei cu banii ? RESTAURANT! Caci nui asa? Cumperi berea cu 2 lei, o vinzi cu 4, castigi 2, ori 100 beri/zi… ohoho (evreul cu ouale pe cap… ) Realitatea credeti-ma, este mult, mult diferita. De altfel ar trebui sa actualizati capitolul cu restaurantele inchise. Veti vedea de ce cand va interesati cate sunt.

Sigur, discutia este mult mai ampla si sunt dispus, chiar cu placere, sa o continuam la o cafea speciala facuta de I*** ( libanezul).

Am preferat acest mod de comunicare direct pentru a nu fi baniut de influentarea artcolelor aparute, asupra carora firesc am unele observatii- comentarii.

GIORGICA NECHITA

Restaurantele : OLIVE GARDEN, CORSO
office@multiroyal.ro
corso@bacau.astral.ro

SAHA, RESTAURANT CU SPECIFIC APROAPE ARĂBESC

2009-01-10T05:17:00.000-08:00

A venit şi anul nou, şi cu el odată şi criza anunţată. E criză în tot şi-n toate. E criza din gura politicienilor, care o iau ca justificare pentru amânarea sau anularea promisiunilor populiste din campanie. E criza leului, care se face din ce în ce mai mic în faţa euroiului. E criza celor care, de sărbători, în loc de felicitări, au primit preavize de concediere. Şi peste toate, e criza gastrică din stomacul sătul de atâtea grăsimi şi prăjeli tradiţionale înghiţite de sărbători.

Iată de ce cred că era firesc ca prima mea vizită pe anul acesta să o fac într-un loc unde să gasesc ceva mai uşor de digerat. Astfel, m-am pornit spre un restaurant de care aflasem recent din presa locală, un restaurant cu specific arăbesc. Era clar că doar acolo pot evita preparatele din carne de porc, de care eram atât de sătul.
Restaurantul e deschis în locul fostului Ideal, de lângă Parcul cu trandafiri, şi se numeşte SAHA, adică un fel de “sănătate”, pre limba noastră. Patronul, Talal Hamad Al-Essa, este stabilit în oraşul nostru de mai mulţi ani. Are pregătire de doctor stomatolog, dar nu a profesat niciodată. Cu acest restaurant se ocupă totuşi de gura omului, aşadar vocaţia iniţială nu a fost trădată sută la sută. Pe lângă asta am aflat că ar fi vrut să facă regie şi film şi că a tradus în arabă “O scrisoare pierdută” a lui Caragiale. Aceeaşi diversitate o găsim şi în specificul restaurantului care are în meniu preparate arăbeşti, româneşti, italieneşti ... Ar fi fost de preferat, din punctul meu de vedere, să se fi oprit doar la specificul arăbesc, mai ales că la bucătarie am înţeles că este tot un arab.Deşi se pare că a fost reamenajat recent, restaurantul suferă la capitolul feţe de masă (vechi, găurite de ţigară), veselă şi tacâmuri (mai multe feluri, calitate medie), adică exact ce se află sub nasul clientului. Pe pereţi, din loc în loc, sunt atârnate un fel de postere cu imagini orientale, probabil ca justificare pentru specificul arăbesc.

Din tot meniul, care oricum nu e foarte mare, doar prima filă e cu preparate specifice arăbeşti şi dintre acestea am fost anunţat că sunt disponibile doar 3 (trei!) preparate. Puteţi găsi diverse salate şi preparate cu carne de miel, vită sau pui. În rest, exact ceea ce se află în meniu la majoritatea restaurantelor: ciorbe, grătare şi pizza. Am fost surprins să găsesc o întreagă listă de băuturi alcoolice, nu că mi-ar displace, dar ştiam că arabii nu se împacă prea bine cu băutura, în alte locuri vizitate de mine n-am găsit disponibilă nici măcar o bere.
Dacă meniul e cum e, servirea e jalnică. Ca o circumstanţă ar fi faptul că doamna care m-a servit e acolo doar de câteva zile. Aşa că nu am putut afla prea multe de la ea cu privire la preparatele specifice. La insistenţele mele, a venit o altă doamnă care era mai în temă şi cu care am putut avea un dilog, cât de cât. Până la urmă, am convenit ca să îmi recomande dumneaei ceea ce crede de cuviinţă pentru un aperitiv şi un fel principal, deşi mi-a precizat că la arabi se aduce totul deodată, fără prea multă sofisticare. Aşadar, a fost pentru prima dată când nu am ştiut ce o să-mi fie adus la masă. Între timp, am comandat o Grasă de Cotnari, care, din păcate, mi-a fost servită la o temperatură mai mare decât cea recomandată.Mai întâi mi s-a adus kebab cu puţin orez (preparat cu şofran se pare) şi ceapă pe o lipie împreună cu un trio format din humus, un fel de ciuperci marinate, şi o vânătă umplută cu nuci şi încă ceva. Totul foarte bun. Am mâncat cu plăcere şi n-am lăsat mai nimic în farfurie. Iniţial, kebab desemna mai mult carnea prăjită decât cea făcută la grătar. Se zice că sodaţii de pe front îşi foloseau săbiile pentru a frige carnea, de fapt şi acum kebabul se face pe nişte ţepuşe late de metal.
La mâncarea arăbească, toată chestia e din condimente. Nenumărate, de toate culorile şi se toate gusturile. Asta face ca o simplă ceapă să nu aibă gustul cu care erai obişnuit, vânăta să pară de pe altă lume, iar amestecul de carne tocată de la kebab să te facă să o savurezi îndelung, înainte de a o înghiţi. De regulă se mănâncă cu mâna, aşa că nu vă formalizaţi prea mult. În Orientul Mijlociu, masa se ia în tihnă, într-o companie plăcută. E şi socializare, e şi sentiment, e şi filosofie. Asta înseamnă Pace, o stare din păcate prea lipsită dar şi dorită astăzi în acele locuri.Nu ştiu cum se numeşte felul doi, pentru că, deşi am întrebat, nu mi-a zis nimeni. N-am reuşit să descifrez nici de pe nota de plată, e ceva de genul kihek sau kibek. Vă pot spune totuşi din ce era format: o porţie de carne de vită crudă, tocată aproape ca o pastă şi amestecată cu grâu încolţit. Alături era nişte nucă rasă şi puţină ceapă taiată mărunt. Am primit şi o salată (denumită ca şi restaurantul, Saha) făcută din roşii, ardei gras şi castraveţi. Până aici nimic deosebit. Dar în salată mai erau şi seminţe de rodie, suc de rodie şi mentă. Toate aceste ingrediente erau tăiate mărunt, astfel încât sucul lor să se amestece foarte bine. Gustul acestei salate e cu totul al gust faţă de cum eraţi obişnuiţi. Eu am fost surprins şi foarte încântat de ea. Gustul legumelor amestecat cu dulceaţa rodiei şi cu răcorimea mentei, o nebunie ...
Pentru cine e familiarizat cu biftecul tartar, acest fel nu ar trebui să-i facă mari probleme. Eu, însă, nu am reuşit să înghit toată acea porţie de carne crudă tocată. Poate eram aproape sătul după primul fel, sau poate că sălbaticul din mine îşi luase o pauză în acea zi ...
Desert nu am mai comandat din două motive: nu aveam ce să aleg (pentru că nu găsisem nimic interesant în meniu), şi nu mai puteam mânca nimic, atât eram de plin. Oricum, mai puţin dulce, mai mult bine pentru silueta mea de urs cu greutate de 3 cifre, fără virgulă.
Consider acest restaurant binevenit, în măsura în care va ştii să-şi protejeze şi promoveze identitatea. Altfel, acest talmeş-balmeş de preparate arabe, româneşti şi de alte naţii nu poate atrage clienţi mai pretenţioşi.
Aş menţiona, pe final, un lucru de care restaurantul nu e vinovat cu nimic. Am fost obligat să asist fără voia mea la discuţiile aprinse, prea vocale şi prea incoerente ale unor cetăţeni, aflaţi la vreo două mese distanţă. Trecuţi de prima tinereţe şi de primele trei kile de vin, domnii profesori (mi-am dat seama din tematica discuţiei) tocau ultimele bârfe, trădări şi stări din şcoala sau liceul dumnealor. Mai rău decât asta era limbajul folosit, cu referire la organe, sex şi mame. Spectacolul oferit era de-a dreptul dezagreabil, mai ales pentru mine, care am un respect deosebit pentru această profesie. Cei care m-au învăţat carte au fost totodată şi exemple de conduită pentru mine. Pentru aceia aş manifesta şi eu pentru mărirea salariilor. Pentru aceştia nu am decât o precizare de făcut: sunteţi de toată jena!

Atmosfera generală **
Menu **
Servire *
Calitatea preparatelor ****
TOTAL **

SAHA
str. Nicolae Bălcescu, nr. 8, Bacău
rezervări la 0234.571.896

KARO, DOAR UN ALT RESTAURANT

2008-12-12T15:04:00.000-08:00

Poporul a votat! Cum? Cui îi pasă?!?! Politicienii ne-au luat votul şi fac cu el exact ce vor face şi cu promisiunile din campanie: se vor şterge cu ele acolo unde-i doare de ţărişoara asta sublimă şi fascinantă. Sau poate că n-ai votat. Cui îi pasă?!?! Aproape 70% din români au făcut la fel ca tine. Şi? Sacul Moşului va fi pentru tine tot gol, iar al lor tot burduşit. Pentru că ei cu ei sunt toţi nişte derbedei.
Dar să trecem peste ... Vine Crăciunul, trebuie să fim mai toleranţi, mai iertători că aşa îi stă bine unui bun creştin. Avem treabă, porcii mai au câteva zile de guiţat, vinul şi ţuica trebuiesc puse la fiert, ne pregătim reţetele de chişcă şi cârnaţi, de turte şi cozonaci ... Să ne bucurăm de ce avem acum, că la anu` nu se ştie. Că, cică e criză.
Pentru cei care aţi reuşit să ţineţi post, numai respect. Voi vă veţi obişnui mai uşor cu regimul alimentar de anul viitor, când noile tendinţe în gastronomie vor fi pe bază de stil retro. Vor fi iar la modă tacâmurile de pui, adidaşii de porc şi salamurile cu soia. Va fi o bună ocazie pentru cei care vroiau să ţină cură de slăbire şi nu reuşeau până acum, să o facă volens-nolens.
Tare sunt curios câte restaurante vor mai rezista până la anul. Doar în ultimii ani au apărut în oraşul nostru peste zece restaurante noi, iar altele s-au renovat complet. Băcăuani nu sunt mai mulţi şi nici nu s-au îmbogăţit brusc. Vom vedea, eu sunt aici ca să consemnez ...
Un astfel de restaurant renovat complet este restaurantul Karo, de la Baraţi.
Investiţia a fost masivă, iar rezultatul, dacă vorbim de clădire şi dotări, e impresionant. S-a mărit capacitatea restaurantului (până la 200 de persoane) şi s-a pus mai mult accent pe spaţiile de cazare. Mă aşteptam să regăsesc acelaşi efect al investiţiilor reflectat în servicii şi preparate, astfel încât să pot spune că, per total, rezulatul e mulţumitor. N-a fost să fie ...
Încă de la meniu poţi să-ţi dai seama că banalitatea este cuvântul de ordine în acest restaurant. Nimic deosebit, nimic sclipitor. Nici măcar la specialitatea casei (şase la număr) sau specialitatea bucătarului (şapte) care sunt prezentate pe prima pagină. Şi, apropo, dacă îi zice specialitatea casei sau bucătarului, înseamnă că e una singură, sau maxim două şi nu nouă. Se practică la un meniu prezentarea pe prima pagină a unor preparate ca şi specialităţi sau ca preparate ocazionale sau de sezon. Dar nu trebuie să se facă abuz de această poziţie. Altfel se cade în banalitate. Iar aceste preparate trebuie într-adevăr să fie deosebite, ori prin metoda sofisticată sau pretenţioasă de preparare, ori prin ingredientele folosite. Dar nu poţi trece în nici un caz reţete comune, prezente în 80% din restaurantele din aceea zonă. Dacă totuşi un astfel de preparat este realizat într-un mod deosebit, sau are notorietate, cum de exemplu este cunoscută ciorba de burtă facută la restaurantul Mioriţa, îl prezinţi în lista curentă a meniului putând adăuga la denumire sintagma à la maison, sau à la denumirea restaurantului (ex. Ciorbă de burtă a la Mioriţa).
Am ales pentru felul întâi o supă de gulaş unguresc, pentru care, recunosc, am o slăbiciune. Aşa că asteptările mele erau maximale şi avizate.
Gulaşul este o mâncare din carne de vită, şi uneori porc, specific unguresc. Poate fi preparat sub formă de mâncărică (cu bucăţi mari de carne şi cartofi plus nişte găluşti specifice, într-un sos gros) sau ciorbă/supă de gulaş (bucăţile de carne sunt mai mici, fără cartofi şi cu mai multă zeamă), dar gustul este cam acelaşi, picant. Denumirea vine, firesc, din limba maghiară în care înseamnă păstor de vite (ei preparau această mâncare folosind carnea de la vitele mai slabe sau lovite). În Bihor, i se zice şi bograci.
Din păcate, ciorba de gulaş a fost o dezamăgire pentru mine. După cum se poate vedea şi în imagine, la suprafaţă mustea de atâta ulei şi bulion neasimilate în zeamă. Cu greu am reuşit să disting din gustul specific de gulaş, în schimb constatând pregnant gustul neaoş de ghiveci românesc, asta din cauza legumelor multiple şi total nepotrivite folosite la preparare. Îi seamană acest gulaş unui ungur ca o sarma românului care o serveşte la Tokio.
Mai multe speranţe mi-am pus totuşi în felul doi, nişte coaste de porc la grătar. Aveam o predispoziţie spre toleranţă, instalată psihic cu ajutorul unui vin roşu denumit Puterea Ursului. Un vin mai degrabă prietenos decât pretenţios, catifelat şi rezonabil de aromat pentru un vin demisec, rubiniu. Puterea lu` Moş Martin se instalează după a doua sticlă, şi, da, este doar o impresie.
Prezentarea preparatului a fost însă mediocră, două bucăţi, pe alocuri arse, trântite pe un fund de lemn. Şi măcar de ar fi fost doar atât. Una din bucăţi era mai degrabă o răzuială de pe coaste, plină de grăsime şi fără pic de coastă. Noroc cu gogonelele murate, cu ajutorul cărora am reuşit să înghit ceva-ceva.
Sunt de acord că nu poate ieşi cine ştie ce fel din nişte simple coaste. Dar nici nu e acceptabil să le prezinţi exact aşa cum le-ai face în spatele blocului, pe grătar. De regulă, măcar un centimetru din coaste se lasă dezgolit pentru facilitarea manipulării lor. Altfel, te umpli tot de grăsime pe mâini şi foloseşti vreo zece şerveţele, pentru că aceste coaste la grătar nu pot fi manevrate eficient cu furculiţa şi cuţitul.Noroc cu desertul, o cremă de zahăr ars, reuşită şi deliciosă dealtfel, dar despre care nu am prea multe de spus.
Aşadar, construcţie frumoasă, mobilier ok, veselă şi tacâm IKEA se acceptă, dar bucătăria de toată jena. Nu-mi pot exlica un lucru: ori sunt eu mai ghinionist să nimeresc mai mult bucătari sau bucătărese plictisite, ori aceştia nu-şi iau treaba în serios. Ba, mai mult, se pare că nici patronii nu pun preţ pe măiestria lor. Ce minte să ai după ce ai băgat sute de mii de euro în infrastructură să te caliceşti la un bucătar de mâna a enşpea? Vin la restaurantul tău să-mi cheltui banii, nu pentru ca să cad lat de admiraţie faţă de locaţie (sic!), ci pentru ca să servesc ceva special într-un mediu prietenos. Şi asta se face cu bucătari buni. Dacă nu găseşti unul bun, nu-i nimic, investeşte în el constant, un curs intensiv de bucătareală modernă se poate face în şase săptămâni şi nu costă cine ştie ce.

Atmosfera generală ****
Menu ***
Servire ***
Calitatea preparatelor **
TOTAL ***

KARO
sat Măgura, nr. 132
rezervări la 0234.511.808

SEARĂ SPANIOLĂ LA OLIVE GARDEN

2008-12-01T15:26:00.001-08:00

În data de 29 noiembrie 2008, la restaurantul OLIVE GARDEN a avut loc un eveniment culinar denumit "SEARĂ SPANIOLĂ". Au fost pregătite diferite preparate gastronomice specifice zonei iberice, care mai de care mai gustoase şi mai atrăgătoare. Participarea s-a făcut liber, pe bază de programare prealabilă şi a fost o reuşită din toate punctele de vedere.

Un meniu, fără băutură, a costat 49 de lei şi a inclus aperitive şi preparate principale plus desert, toate disponibile şi aranjate într-o zonă de bufet suedez, cu autoservire.
Iniţiativa este lăudabilă şi este demnă de a fi urmată şi de celelalte restaurante băcăuane sub forma altor evenimente de acest gen.
Pentru aceste evenimente, dealegurii.blogspot.com va face promovare gratuită, cu condiţia simplă de a se solicita acest lucru în prealabil.

Felicitări domnului Nechita pentru organizare,
şi maestrului bucătar Munteanu pentru realizare

meniul serii:

tava uriaşă de paella valenciana, cu fructe de mare
bufetul suedez cu autoservire, fără restricţii de cantitate sau fel
farfuria mea, după prima vizită la bar
surpriza serii: un scurt moment artistic de dans spaniol

IN MEMORIAM

2008-12-01T15:18:00.000-08:00

JORJ MOCANU
(1920-1998)
bunicul meu

DUMBRAVA, OAZA DE LINIŞTE DIN CENTRU

2008-11-28T13:11:00.000-08:00

Mda… Iar s-au epuizat stocurile de lămâie din ţară. Politicienii provoacă greaţă din nou rânjind la români din afişe, din televizoare, de pe blocuri, de oriunde … De ce naiba, dacă eşti bogat de puţi, îţi mai trebuie politică? De ce nu te duci matale, măi bogătaşule, să-ţi cheltui măcar o parte din avere prin nu`ş ce insule exotice, să nu te ştie nimeni, că oricum n-ai putea să-ţi cheltui toată averea într-o singură viaţă de om? Dar nuuuu, pe tine te fecundează grija pentru cetăţean, dom`le! V-aţi uitat la ei? Din poze te înţeapă cu degetul, stau cu palma întinsă, se garantează unii pe alţii (daaaa, ce să zic, halal asigurare!). Toţi vor să facă ceva pentru ţară, proclamă schimbarea (pe tipul: “Soldaţi, astăzi vă schimbăm lenjeria. Uraaaaaa! Între voi …”), toţi spun ca “EI” sunt ceilalţi, vorba aia, ei ca lei, noi ca voi, adică oi. Lupul îşi schimbă blana, dar năravul ba (inclusiv primul lup de mare al ţării). Bleah ….

Greaţa asta, dacă nu mai ai lămâie, se poate trata cu o salată. Uşoară, reconfortantă, plină de energie, aşa cum am găsit-o eu la restaurantul hotelului Dumbrava.Fostul hotel al partidului (comunist, fireşte), aşa cum este el cunoscut mai ales în rândul celor care ştiu viaţa de dinainte de `89, este ascuns de forfota din centru şi formează împreună cu terasa aferentă o adevărată oază de linişte. A fost renovat de vreo 2-3 ani şi arată acum foarte bine. Materialele folosite la redecorarea restaurantului sunt de calitate, la fel şi mobilerul, iar rezulatul final este unul de bun gust. Am remarcat deasemenea şi vesela deosebită, care nu este de duzină. Un minus, totuşi, pentru feţele de masă care par a fi din alte timpuri.
Am recunoscut în rândul personalului pe o doamnă ospătăriţă cu experienţă, aşadar colegii mai tineri ai dânsei au o şansă de a învăţa meserie aşa cum trebuie.
Meniul are pe prima pagină specialităţile casei, ca la orice restaurant care se respectă. Însă, cerând detalii despre aceste specialităţi de la fata care mă servea, am avut surpriza să constat că nu ştia mai nimic despre modul de preparare sau asortare.
Niciodată să nu vă sfiiţi să cereţi explicaţii de la ospătar despre un anume preparat. Clientului îi este permis să nu ştie prea multe despre un anume fel, chiar dacă acesta este unul clasic. Nu acelaşi lucru este valabil şi pentru cel care serveşte, acesta având ca sarcină de serviciu cunoaşterea perfectă a meniul şi să fie în stare să dea relaţii despre ingredientele folosite, despre modul de preparare şi despre garnitura cu care se asortează cel mai bine. Iar la restaurantele cu pretenţii, se impune de la sine ca ospătarul să poată face acest lucru şi într-o altă limbă, în special în engleză.
Revenind la cazul meu, vă mărturisesc că am fost plăcut surprins de reacţia profesionistă a fetei care şi-a cerut scuze, a precizat că este doar picoliţă (în mod normal nu trebuia să vină ea să-mi ia comanda) şi că se va interesa imediat la bucătarie. Peste puţine momente a venit un ospătar bine informat, care m-a preluat şi astfel totul a fost ok, cu o mică scăpare, pe care am s-o relatez la sfârşit.
Aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, există o anumită ierarhie în rândul personalului de servire într-un restaurant de clasă. Primii sunt picolii care sunt ajutori de ospătari. Ei interacţionează minimal cu clienţii, şi, de regulă, nu intervin decât la debarasat. Ospătarii au obligatoriu efectuat un anume stagiu de pregătire şi ei reprezintă interfaţa dintre restaurant şi client: prezintă meniul, preia comanda, aduce preparatele în succesiunea specifică, face nota de plată şi încasează contravaloarea ei. Somelierii sunt cei care recomandă băutura care merge la felurile de mâncare comandate, prezintă şi serveşte aceea băutură. Şeful de sală, sau ospătarul şef, supraveghează întreg personalul sau seveşte chiar el clienţii fideli ai casei sau persoanele VIP.
Am făcut această paranteză mai lungă ca să înţelegeţi complexitatea meseriei de ospătar şi să o respectaţi mai mult.Salata comandată de mine se numeste Waldorf şi e o minunată combinaţie de mere şi ţelină rase, legate cu puţină maioneză şi combinată cu câteva bucăţele de nucă. Se numeşte aşa pentru că a fost inventată de bucătarul şef de la hotelul Waldorf Astoria din New York. Prezentarea a fost de nota zece, gustul asemenea şi v-o recomand cu plăcere pentru deschidearea festinului.Pentru felul principal m-am oprit la una din specialităţile casei, şi anume un File Royal, asta însemnând un muşchi de vită, preparat medium, împreună cu ficat de gâscă în sos dulce de vin roşu. La recomandarea inspirată a chelnerului, am asortat la acest fel o garnitură de cartofi ţărăneşti şi o salată de ardei copţi (care totuşi nu au fost prea gustoşi, fiind cumpăraţi, nu făcuţi á la maison). Pentru mine a fost o surpriză gustul bucăţilor de ficat: crusta crocantă ascundea la interior o textură catifelată şi foarte aromată, care mi se topea în gură. În combinaţie cu fileul rose de vită mustind de suc propriu, mi se pare a fi o pledoarie suficientă la motivaţia filosofică a vieţii omului pe pământ.
Am savurat fiecare bucaţică, cu mici pauze dedicate superbului vin roşu Cabernet-Sirah de J.P. Chenet, cu care am facut acompaniamentul final.
O observaţie pentru simpatica picoliţă: o debarasare promptă nu înseamnă să iei farfuria goală din faţa clientului cât timp acesta încă mai mestecă.Desertul a fost pe măsura felurilor anterioare, adică excelent. Două bucăţi de mousse au chocolat aşezate pe două felii de portocale. Felicitări cofetarului! Deşi e o reţetă relativ simplă, nu o reuşeşte toată lumea. Deci se poate oferi şi altceva la desert decât veşnica îngheţată insipidă de la Metro, salata de fructe sau clătite obosite, aşa cum putem găsi prin majoritatea restaurantelor.
Reţin la final, totuşi, lipsa din meniu a unor preparate cu grad mai ridicat de sofisticare, aşa cum i-ar fi stat bine unui restaurant de clasa lui.
La aducera notei de plată, ospătarul, cumva încurcat, şi-a dat seama că s-a grăbit şi a uitat să-mi mai aducă la desert coniacul de Jidvei pe care îl cerusem. E un lucru peste care putem trece, eu voi mai avea ocazia să mă întâlnesc cu acel coniac. A uita e omeneşte, şi, în unele cazuri, e şi scuzabil.
Nu şi în cazul politicienilor, pe care-i loveşte amnezia fix a doua zi după alegeri.

Atmosfera generală ****
Menu ***
Servire ****
Calitatea preparatelor *****
TOTAL ****

DUMBRAVA
str. Dumbrava Roşie, nr. 2, Bacău
rezervări la 0234.588.399

GUSTUL ITALIEI

2008-11-24T16:25:00.000-08:00

Expoziţie cu degustare profesională de vinuri şi produse alimentare italiene

În urma invitaţiei primite, am avut bucuria să particip la o prezentare exclusivistă de vinuri şi produse alimentare italiene (paste, ulei de măsline, oţet balsamic, preparate din carne, brânzeturi etc.). Manifestarea a avut loc în data de 18 noiembrie 2008 la selectul Hotel Athenee Palace Hilton, din centrul capitalei, şi a fost organizată de Institutului Italian de Comerţ Exterior, confederaţia agricolă Confagricultura şi agenţia Regione Abruzzo/ARSSA, sub patronajul Ambasadei Italiei la Bucureşti şi a avut drept scop creşterea gradul de cunoaştere a produsele agro-alimentare italiene pentru operatorii locali din acest sector de business.
Peste 40 de producători au avut astfel ocazia de a-şi prezenta produsele comercianţilor români, persoanelor implicate în domeniu şi presei de specialitate.
Acţiunea face parte din programul de promovare al exportului Italiei (Made in Italia) axat pe 4 mari direcţii: alimente (aici este inclus şi vinul), moda, automatizările (tehnologie industrială) şi decoraţiunile.
Italieni consideră că piaţa românească are un potenţial mare de absorbţie pentru aceste produse, ţinând cont de creşterea economică, a puterii de cumpărare dar şi a apetitului românilor pentru segmentul de lux din domeniul alimentar şi nu numai. Românii au mers din ce în ce mai mult în străinătate şi adoptă cu uşurinţă stiluri şi comportamente alimentare mai rafinate dar şi mai sănătoase.Opinia mea este că un astfel de eveniment nu poate fi decât binevenit atâta timp cât, odată cu aceste produse de calitate, ne este făcut cunoscut şi stilul de viaţă italian, cel puţin din punctul de vedere al vinurilor şi al delicateselor culinare. Cât despre experienţa proprie la această degustare nu am să zic decât că nu-mi mai venea să plec de acolo ... Mi-am îmbogăţit memoria senzorială cu nenumărate gusturi şi mirosuri noi, cum ar fi vinurile Brunello di Montalcino, Chianti, Dolcetto şi brânzeturile Parmigiano-Reggiano, Pecorino Romano etc.În altă ordine de idei, nu pot decât să mă bucur că blogul dealegurii a atras atenţia şi, prin invitaţia la acest eveniment ca reprezentant al presei, i-a fost recunoscută menirea de informare şi educare pe segmentul de cultură gastronomică şi de petrecere a timpului liber.Important este că am intrat în contact cu diverse persoane din acest domeniu şi că anul vitor vom putea vorbi cu siguranţă despre un astfel de eveniment şi la noi în Bacău. Până atunci, vă invit să vă exprimaţi opiniile legate de această iniţiativă, aici, pe blog.

DESPRE

2008-11-24T16:17:00.000-08:00

Acest demers eseistic pe teme gastronomice are misiunea declarata de a aduce in atentia dumneavoastra pofta de viata buna, si ma refer aici la partea gustoasa a ei. Pe marginea experientelor culinare traite de mine prin restaurantele noi ale Bacaului, voi incerca sa reaprind interesul pentru mersul la restaurant si redescoperirea acestuia ca spatiu de socializare, desfatare a simturilor, si petrecere a timpului liber. Aceste locuri trebuie sa recapete stralucirea de odinioara, pierduta odata cu aparitia restaurantelor de tip cantina, cu meniu fix, dedicate omului de tip nou, proletar. Dupa parerea mea, nu-si merita numele de restaurant localurile care traiesc doar (si) pentru nunti, cele cu gratar sfaraind langa usa de intrare sau localurile unde indiferent de ce e prezentat in menu, singurele feluri vesnic disponibile sunt ciorba de burta si micii cu cartofi prajiti. Si, credeti-ma, astfel de locuri mai pot fi gasite prin orasul nostru, inca ...
Din fericire, in ultimii ani, au inceput sa apara in Bacau unele restaurante noi, concepute cu mult gust, care merita sa fie apreciate pentru curajul de a incerca sa contureze o alternativa la cele prezentate mai sus. Restaurante care au renuntat din start la compromisul veniturilor obtinute lejer din nunti, care aduc retete noi si interesante in menu, si care ofera o atmosfera relaxata si calda celor ce vor sa evadeze din spatiul casnic.
Ma simt dator ca, prin randurile mele, sa le fiu alaturi, asigurandu-i de toata atentia mea, dar imi rezerv dreptul de a critica intr-un demers constructiv, aspectele mai putin placute din activitatea lor. Trebuie sa precizez ca nu imi arog cunostinte profesionale de specialitate si ca toate parerile exprimate aici sunt personale si subiective din punctul de vedere al unui client obisnuit, doar cu mai multa experienta ...

Toate ideile postate pe acest blog, in virtutea dreptului liber la exprimare, reprezinta opiniile autorului si nu pot fi considerate, in nici un caz, drept recomandari de actiune. Fiecare isi asuma intreaga responsabilitate pentru deciziile proprii de actiune!

George OPRIŞAN

george_oprisan@yahoo.com

0744.775.772

VOGUE, CÂNDVA DEMULT LA MODĂ

2008-10-15T09:27:00.000-07:00

Update la 5 mar. 2009: Coincidenţă sau nu, dar după articolul de mai jos în care semnalam nevoia urgentă de renovare, restaurantul a intrat în lucrări de modernizare. Aştept cu interes să văd rezultatul. Deja pe un post local de radio rulează un spot publicitar în care se anunţă renovarea. Iată că mai sunt patroni care ştiu să asculte şi vocea clienţilor.

A fost odată ca niciodată în Bacău, pe strada Mioriţei, un restaurant în care se mânca bine şi se servea şi mai bine. Acum zece ani altfel era atmosfera acolo. Puteai întâlni multă lume “bună”, de la tot felul de inspectori financiari sau silvici, la câte un interlop mic sau afacerist cu vocaţie de terorist. Dacă vi se pare că vorbesc în dodii, să ştiţi că aveţi dreptate. Orice asemănare e pur întâmplatoare, exact aşa cum şi Ştefănescu de la finanţe e sau nu patron acolo.
Dacă aţi reuşit să vă opriţi din râs, vă propun să trecem mai departe. Restaurantul acesta trebuie salvat, măcar pentru că odată chiar era un nume. Renunţăm urgent la terasa gen crâşmă de cartier, mocheta obosită, tonele de bolovani şi pietre de pe pereţi şi copacii uscaţi şi prăfuiţi care erau “en-vogue” cred că în cretacic sau jurasic, dar în nici un caz acum. Mobilierul, out! La fel şi vesela şi tacâmurile. Câte locuri la o masă, atâtea modele de pahare, farfurii şi tacâmuri, multe primite moca din promoţii. Pe bune, fraţilor, aveţi de investit aici o grămadă de bani ca să vă mai bage cineva în seamă. Este atâta tristeţe şi pustietate acolo, încât pun pariu că majoritatea clienţilor de acolo sunt emo …

Mă rog, când am ajuns eu acolo, iar eram singurul din restaurant (parcă e un făcut!). Eu şi o prea tinerică ospătăriţă, într-un fel şi ea surprinsă de faptul că cineva chiar a intrat acolo … Nici nu ştiu dacă mai e şef de sală (nu-i mai ştiu numele) cel care dădea clasă în branşa lui şi care primea clienţii încă de la intrare cu un zâmbet larg şi binevoitor de îţi era mai mare dragul să-i laşi bacşiş la final.
Meniul, totuşi, e destul de complex şi, măcar după denumirile preparatelor, sofisticat oarecum. Ai putea chiar crede că ai nimerit într-un loc cu pretenţii. Din păcate, aşa cum o să vă arăt mai departe, servirea este de două parale, iar bucătăreala de vreo trei.
După ce mi-am comandat un 50 de absolut, am hotărât să-mi încep festinul cu o porţie de pulpe de pui de baltă cu sos meuniere.Pentru cine încă nu ştie ce-s alea, puii de baltă sunt broaşte. Picioarele lor din spate, cele care le propulsează în salturile lor caracteristice, sunt mai cărnoase şi sunt considerate mai peste tot drept o delicatesă culinară. Dacă sunt bine preparate, gustul lor este confundat foare uşor de către un neavizat cu gustul aripilor de pui, de unde şi denumirea de pui de baltă.
Deşi se zice că italienii ar fi mari broscari, totuşi primii mâncători de broaşte se pare că au fost cehii (pe o colină de lângă Praga au fost descoperite într-un cuptor foarte vechi multe oase de la picioarele broaştelor care ar fi ţopăit vesele pe acele meleaguri acum vreo 5.ooo de ani). La fel şi francezii erau denumiţi de către englezi “the ogs”, pe aceleaşi considerente. Acum să nu vedeţi în fiecare broască de pe şosea o delicatesă; doar unele dintre ele pot fi consumate.
Am pierdut cred că vreo zece minute, poate şi mai bine, doar ca să desfac carnea de pe osciorele firave, fiindcă m-am încăpăţânat să folosesc doar furculiţa şi cuţitul. În sfârşit am reuşit să adun suficient cât să încarc vreo trei patru furculiţe pline … Delicios oac-oac la farfurie. Asta dacă veţi reuşi să faceţi abstracţie de modul cum sunt recoltate acele picioruşe …
Prea tânăra şi distrata ospătăriţă îmi adusese demult şi felul doi, chit că nu terminasem încă cu felul unu, pesemne că bucătăreasa fusese întreruptă de la telenovela ei preferată şi nu mai vroia sa stea după mofturile mele. Nici vorbă să urmăreşti clientul să vezi când termină, să potriveşti ca preparatul să ajungă pe masa lui exact la temperatura potrivită. Aşa că am trecut urgent la felul doi care se răcea deja.
Distracţia a fost maximă şi la desfacerea sticlei de vin roşu, pe care o cerusem ca să se potrivească cu Tournedo-ul Rossini comandat. Cred că şi Stephen Hawkins, cunoscutul savant, care e în cărucior de 30 de ani s-ar fi descurcat mai bine.
Câteva cuvinte despre acest preparat, devenit un clasic al bucătăriei internaţionale. Povestea lui e la fel de interesantă ca şi a oamenilor de al căror nume se leagă: compozitorul Gioacchino Rossini, faimosul bucătar Marie-Antoine Carême şi baronul-bancher James Rotschild. Aţi putea spune la prima vedere că cei trei nu prea par a avea ceva în comun. Nimic mai greşit.
În anul 1824 se stabileşte la Paris şi devine directorul Teatrului din Paris celebrul compozitor Rossini, autorul operei "Bărbierul din Sevilla”. Intrat în înalta societate a Parisului secolului XIX, el se împrieteneşte cu baronul Rotschild, renumit pentru sindrofiile organizate pe domeniile sale şi pentru vinurile roşii deosebite care şi acum îi poartă numele. Prim bucătar la aceste evenimente era Marie-Antoine Carême, denumit în epocă şi "bucătarul regilor şi regele bucătarilor" pentru maiestria sa. El este cel care trasează principile de bază ale stilului haute cuisine francez. Compozitorul italian, a cărui vocaţie de gurmand era bine cunoscută, se apropie de acest bucătar şi îi devine “ucenic”. Împreună născocesc această reţetă care presupune combinarea unei felii de pâine prăjită în unt cu o felie de muşchi de vită, foaie gras, trufe negre şi sos brun. Cu timpul, felia de muşchi de vită groasă de un deget capătă ea însăşi denumirea de tournedo. Sunt două variante care explică această denumire: prima e legată de măcelarii din pieţele parisiene care nu vindeau întotdeauna marfă de primă calitate şi erau denumiţi din această cauză "tourner le dos" (a întoarce pe dos). A doua explicaţie ţine mai mult de legenda care zice ca majordomul casei baronului intrând în bucătăria unde cei doi (Rossini şi Carême) desăvârşeau reţeta a fost pus să se întoarcă cu spatele cu aceste cuvinte, pentru a păstra neştiut secretul combinării ingredientelor.
Dar de la legendă până în zilele noastre e cale lungă, aşa că la restaurantul VOGUE felia din muşchi de vită e de porc, foaie gras e ficat de pasăre, trufa negră e ciupercă deloc, iar sosul brun e sos roşu de tomate. Dar cine sunt eu să stau în calea revoluţiei culinare băcăuane?
Măcar vinul, un cabernet sauvignon de Recaş (V line) a fost la superlativ, facându-mă după cel de-al treilea pahar să mă umplu de indulgenţă.La desert, nimic spectaculos: clătite cu brânză dulce. Bune.
În spiritul protestantismului de orice fel, declar că mă pun la dispoziţia oricui ar fi interesat în salvarea acestui restaurant. VOGUE, e timpul să revii în rândul primelor restaurante din Bacău. Măcar de dragul timpurilor când erai la modă …

Atmosfera generala **
Menu ***
Servire **
Calitatea preparatelor **
TOTAL **

VOGUE, Str. Mioriţei nr. 14, Bacău
rezervări la 0234.588.241

PRIVATE DINING CLUB, ADICĂ UN ALT CLUBARESTAURANT

2008-09-07T03:45:00.000-07:00

Update la 4 ian. 2010: Restaurantul are un nume nou: MARLENE.

Update la 16 feb. 2009: Pentru iniţiativa organizării de evenimente (sperăm la continuitate) , pentru capacitatea de a se adapta la nevoile clienţilor şi pentru stilul modern şi profesionist de conducere al afacerii, Restaurantul PRIVATE DINING CLUB primeşte o treaptă de apreciere suplimentară şi este cotat cu ****

Update, 16 feb. 2009: Petrecere de Sf. Valentin la Private Dining Club

“Avem un spaţiu. Ce facem cu el?” Pesemne ca aşa s-or fi întrebat patronii când s-au decis să valorifice altfel spaţiul din cartierul Nord, de la capătul străzii Buciumului.
“- Să-l facem restaurant!” “- Dar să aibă şi bar” “- Atunci să arate ca un club” “- Da! Şi să fie ceva privat” Şi, uite aşa, uşurel-uşurel, a apărut PRIVATE DINING CLUB, o chestie "funky fusion", adică un clubarestaurant. Cu încuietoare şi interfon la intrare. Cum ar veni ceva de genul poate să intre toţi, dar nu toată lumea …
Dacă e să mă iau după denumire, asta ar însemna că este un loc special dedicat unui numar restrâns şi privilegiat de muşterii. Dar eu, şi am băgat de seamă că şi alţii, am intrat bine merci, fără să spun vreo parolă la intrare, şi fără să-mi fie scanat irisul sau mai ştiu eu ce. Aşadar, un alt loc cu nume pus într-o pauză de inspiraţie …
Ce te frapează încă de la intrare, este uşa imensă, sculptată manual cu multe detalii foarte minuţioase, dar care, din păcate, pare din alt film. După cum se poate lesne observa, această uşă pretenţioasă se potriveşte ca nuca-n perete cu restul clădirii. Dar dacă aşa a vrut patronul, mai poate să zică cineva ceva?

În interior, după o serie de coridoare, ganguri şi holişoare ajungi şi la sala cu mese. Pentru că mai există şi o sală cu bar, mai întunericită (!). Stilul decorativ este unul destul de îndrăzneţ, deosebit dar prietenos. Combinaţia alb-negru folosită la podele şi mobilier contrastează cu roşul aprins şi verdele de pe pereţi şi tavan. M-a depăşit uşor, ca nivel de înţelegere, prezenţa unor conducte de canalizare negre, aplicate pe tavan. Deşi sunt convins că nu au decât rol decorativ, subconştientul meu refuza să accepte că prin ele nu circulă ceva foarte, foarte nepotrivit cu o sală de restaurant …
Foarte drăguţe şi deosebite sunt divanurile de la unele mese, pline de perne de mai multe feluri, care creează o atmosferă uşor orientală în tot salonul. Bănuiesc că sunt şi foarte confortabile, şi regret că nu le-am încercat.

Deşi eram aproape singur, am primit meniul cu o mică întârziere, de la un nene care, am băgat de seamă, era şi barman, şi ospătar, poate şi un fel de şef de sală, oricum, era singurul de pe acolo. După ţinuta casual, total nepotrivită unui ospătar, cred că ţinea chiar şi loc de clienţi, în lipsa unora veritabili.
Meniul este unul foarte subţire, mă refer la oferta de preparate. Nu am găsit la capitolul supe sau ciorbe decât o (una) ciorbă rădăuţeană, fapt ce nu mi-a mai fost dat să întâlnesc până acum. După cum cred că bănuiţi deja, la felul întâi am comandat o ce? O ciorbă rădăuţeană, bineînţeles!
Vă semnalez un fapt ce îl gasesc interesant: la începutul meniului vă sunt sugerate câteva combinaţii de preparate (de exemplu felul unu plus desert, felul unu şi doi plus desert, etc.) la preţuri mai avantajoase decât dacă ar fi fost comandate separat. Ceea ce am făcut şi eu, alegând o combinaţie 1 plus 2 plus desert, deşi ospătarul-barman-şef de sală al clubarestaurantului mă avertizase că nu o să fac faţă cantităţilor. Cât avea să se înşele …

Despre ciorbiţă n-am ce să vă spun mare lucru: o rădăuţeană clasică, plină de fâşii delicioase din piept de pui, dreasă cu multă smântînă şi servită cu un ardel iute pus la oţet. Foarte bună. O fi fost ea, săraca, singura din meniu, dar măcar era vedetă în categoria dânsei.
Ciorba rădăuţeană, după cum îi spune şi numele, a apărut pentru prima dată doar cu vreo 15 ani în urmă, în zona Sucevei, în Rădăuţi acolo unde a fost inventată reţeta de către o doamnă, pe numele ei Cornelia Dumitrescu. După spusele ei, s-a dorit a fi o variantă la ciorba de burtă, o variantă pentru cei cu gusturi mai fine sau care nu agreeau ideea de burtă. Iniţial se folosea la prepararea ei pieptul de curcan, dar cea mai des întâlnită variantă e acum cu piept de pui, câteodată şi pulpe de pui.
Foarte bune mi s-au părut şi pâiniţele proaspete, făcute acolo, lucioase ca plăcintele pe care bunica le ungea cu o pană înainte de a le băga la cuptor.Felul doi a fost un cotlet de porc la cuptor, făcut cu mere şi aromat cu rozmarin, cu garnitură de cartofi ţarăneşti la cuptor. Faptul că în meniu era prezentat cu garnitură de piure, asta e un lucru secundar. Din punctul meu de vedere, mai bine a mers cu cartofii făcuţi la cuptor. Dar iar ne lovim de această problemă veche: una zicem în meniu şi alta aducem în farfurie.
Din nou, faţă de gustul mâncării nu am nici un reproş de făcut. Totul a fost ok, trebuie neapărat să încercaţi şi dumneavoastră un cotlet preparat în acest fel. Câteodată, de fapt aproape tot timpul, la pregătirea cărnii pentru preparare uităm cu uşurinţă de ierburile aromatice, care pot complementa de minune cu gustul ei. Mai ales în restaurante, acest lucru n-ar trebui să se întâmple niciodată. Mie, acasă, mi se poate ierta faptul că din grabă sau superficialitate arunc în tigaie o simplă bucată de carne, fără să o mai alint mai întâi cu nişte condimente, altele decât sare şi piper.
Aşadar, nici felul unu, nici felul doi nu pot să spun că au fost spectaculoase, ba chiar sunt banale pentru restaurantele de la noi. E drept, bine făcute, gustoase, dar atât. E un blestem cred că nu putem scăpa de aceste cotlete şi cefe de porc. Peste tot dai de ele, cu mici variaţiuni de preparare. Cred că şcoala bucătarilor a durat vreo oră şi jumătate, cam cât se poate învăţa temeinic despre această pereche. Nu urmăreşte nimeni emisiunile de pe la televizor, nu ne crede nimeni că am mai avut ocazia să ieşim şi noi din ţară şi să vedem cum e prin restaurantele adevărate?
Desertul a fost o budincă de vanilie cu ananas, kiwi şi frişcă. Adevărată, naturală, adică se poate dacă se vrea.
Două lucruri mi s-au întâmplat în premieră la acest restaurant: n-am mai dat de veşnica frişcă de la tubul de spray, şi am servit masa la o masă fără faţă de masă (sic!). Nu că n-am putut să înghit din cauza asta, dar nu mă pot opri să observ tendinţa minimalistă în aranjarea meselor. Feţele de masă obişnuite şi-au redus treptat mărimea, ajungând simple naproane care nu acoperă toată suprafaţa mesei (aşa e moda!), iar aici am constatat că au dispărut cu totul (moda de avangardă, neh …). Mă pregătesc psihic pentru următorul pas când, probabil, se va renunţa la masă cu totul.
Concluzia vizitei: un proiect ce se dorea iniţial unul cu pretenţii, elitist şi exclusivist, eşuat într-o chestie de genul „hai să vedem ce se mai poate face din el”. Să vă spun un secret, domnilor patroni: înainte de prima cărămidă pusă la ridicare unui restaurant nou, găsiţi-vă un bucătar adevărat, nu unul recalificat sau preluat pe proces verbal odată cu locaţia. Vom şti să apreciem acest lucru şi ne vom cheltui banii cu plăcere la dumneavoastră.

Atmosfera generală ***
Menu **
Servire **
Calitatea preparatelor ***
TOTAL ***

PRIVATE DINING CLUB
str. Bucium, nr. 85, Bacău
rezervări la tel.0744.343.241

CLASS, CASA SUPELOR ŞI A REŢETELOR CURAJOASE

2008-07-23T15:27:00.000-07:00

Din ciclul “case vechi - restaurante noi”, vă invit să descoperiţi unul inaugurat recent în acest an (cred că sunt vreo 5 sau 6 deschise doar în 2008!). Restaurantul CLASS funcţionează într-o vilă cochetă, renovată complet, de pe strada Mihai Eminescu, care duce înspre gară. Când am ajuns eu, pe la vreo cinci după-amiază, atât terasa de afară cât şi restaurantul erau aproape pustii (e drept că s-au animat ceva-ceva mai târzior).
Atmosfera interioară este plăcută, dată de combinaţia de nuanţe crem şi bej a mobilierului şi tapetului de pe pereţi. Am remarcat cu multă plăcere muzica ambientală de calitate, alta decât eternul Julio Iglesias, auzit în majoritatea restaurantelor vizitate de mine.
Un pic mai slabuţă mi s-a părut signalistica folosită, lucru ştiut fiind faptul că un concept unitar de imagine (temă, denumire, siglă) poate face o locaţie mai atrăgătoare. Mereu am spus că un restaurant de calitate trebuie să-şi creeze o anumită identitate, altfel, pentru public, el nu va fi decât un alt restaurant, nu acel restaurant. Se realizează asta printr-un preparat deosebit sau foarte bine făcut, o bucătărie cu specific, sau mix puternic de imagine. O altă lipsă constantă este absenţa evenimentelor, care pot aduce clienţi noi sau pot fideliza pe cei vechi. Nu mă refer la nunţi şi botezuri, ci la, de exemplu, minirecitaluri ale unor artişti mai mult sau mai puţini cunoscuţi, prezentări sau degustări de preparate sau băuturi, seri tematice etc. Nu am să uit serile speciale petrecute acum vreo patru, cinci ani în urmă la Măgura Verde, pe când o persoană care punea mult suflet în ceea ce făcea acolo reuşea să strângă multă lume bună din oraşul nostru.

Revenind, restaurantul CLASS are la exterior o firmă luminoasă din plastic ca cea de la buticul din colţ. Să nu mai zic de modurile diferite de scriere a denumirii. Din fericire, acestea sunt lucruri care se pot remedia uşor, fără prea multă cheltuială.

Semnalez totuşi intenţiile bune demonstrate prin meniul casei. Am avut bucuria să remarc o listă întreagă de supe (nu mai puţin de zece!), care mai de care mai atrăgătoare. Este pentru prima dată când remarc atenţia cuvenită acordată acestui gen de preparate culinare, şi, un lucru curajos pentru un restaurant din Moldova, nu au nici un fel de ciorbe sau borşuri! Un bucătar profesionist poate să-şi demonstreze creativitatea şi măiestria şi prin astfel de preparate. Cel mai titrat bucătar din prezent, francezul Paul Bocuse este renumit şi datorită celebrei sale supe de trufe negre. La noi în ţară nu prea avem obişnuinţa consumului de supe. Doar în Ardeal am mai avut prilejul plăcut să gust nişte supe extraordinare, care îmi amintesc acum de adolescenţă şi de o anumită domnişoară, aparţinătoare a uneia dintre etniile conlocuitoare.
Supele sunt foarte sănătoase, nu numai gustoase. Ele pot oricând să fie o alternativă la salate, putând fii servite şi ca fel principal. Sunt chiar supe pentru vară care pot să te răcorească mai bine şi decât o bere rece. M-aş bucura să văd că şi la noi se va descoperi în timp potenţialul real al acestora.

Am ales aşadar, din lista consistentă de supe, o preaminunată supă de spanac dreasă cu smântână. Pe lângă faptul că arăta foarte tentant, vă asigur că avea şi un gust pe măsură. Deşi nu cred că s-a folosit spanac proaspăt, ci congelat, acest lucru nu a împietat cu mult asupra gustului final. Ca şi mulţi alţii, bănuiesc, la vârsta copilăriei fugeam cât colo când auzeam de spanac sau urzici. Abia acum aflu ce am pierdut atunci … Apropos de copilărie, să ştiţi că nu am avut după ce am terminat supa de spanac nici una din manifestările simpaticului marinar Popeye.
Calităţile curative ale spanacului se cunosc de mult timp, el fiind numit şi "mătura intestinului" deoarece reprezintă un foarte bun mijloc natural pentru curăţirea şi regenerarea sistemului digestiv. Mai mult şi decât bifidus essensis, din reclama tv cu doamnele constipate …

A urmat apoi un păstrav prăjit în bacon. Atâta doar ca nu era bacon, ci muşchi, după cum se vede şi în poză. Reţeta, în sine, este destul de interesantă, dar una e intenţia (curajoasă, de avangardă), iar alta e practica. A zice una şi a face alta văd că e deja un modus operandi consacrat în mai toate bucătăriile băcăuane. Ce mare lucru e să fii cinstit cu clientul şi să-i spui frumos că, momentan, nu ştiu ce anume lipseşte din bucătarie, dar poate fi înlocuit cu succes de altceva?
Lipsa grăsimilor din carnea de păstrăv, peşte foarte vioi, de apă de munte, ar fi fost compensată de baconul prăjit, care i-ar fi dat un gust aparte cărnii de păstrăv, destul de pretenţios în preparare mai ales dacă e congelat, pentru că riscă să devină fad. Am avut noroc pentru că peştele a fost bun. Atât de bun încât aproape că aş trece cu vederea mica substituire.
De obicei m-aş fi oprit aici, cerând desertul. Dar n-a fost aşa şi de data asta pentru că am descoperit în meniu un fel a cărui denumire m-a intrigat oarecum şi m-a făcut curios să-l încerc.

E vorba de un cotlet de porc cu legume caramelizate la care am adăugat o garnitura de cartofi gratinaţi. Vroiam mai ales să văd cum sunt legumele caramelizate. Şi am văzut. Şi nu mi-au plăcut deloc. Pentru că erau amare.
De obicei acord credit combinaţiilor de diverse gusturi în realizarea unor preparate mai exotice. Numai că acestea, pe cât de interesante, pe atât de riscante pot fi în realizarea lor: ori îţi ies de ai să le ţii minte toată viaţa, ori sunt un dezastru. Deşi prezentarea a fost interesantă, legumele fiind plasate ingenios într-un fel de coşuleţ din zahăr ars, la gust s-au dovedit a fi, cel puţin pentru mine, de nemâncat. Cotletul era uscat şi nici măcar un sos care ar fi putut să-l salveze nu am avut la îndemână. Noroc de cartofii gratinaţi, care au fost delicioşi.
Asta nu înseamă că am renunţat la desert. Mai aveam loc şi pentru el, mai ales că primele două feluri nu au fost prea săţioase, iar al treilea fel n-am reuşit să-l termin. Am cerut nişte frigărui de fructe, adică nişte bucăţele de ananas, banane, kiwi şi portocale, înşirate pe două frigărui, împreună cu două linguri de îngheţată de pepene galben, foarte bună, plus nelipsitul moţ de frişcă de la spray, din aia pe care o urăsc eu cel mai mult pe lumea asta.
Trebuie să spun că în meniu am mai remarcat câteva denumiri de preparate pe care nu le-am mai întâlnit în altă parte. Asta e de bine. Mai rămâne de dovedit că şi bucătarul le poate prepara cum trebuie, altfel ar fi de rău. Pentru că bunele intenţii şi curajul de a aborda reţete exotice se poate întoarce uneori împotriva restaurantului.

Atmosfera generală ****
Menu ****
Servire ****
Calitatea preparatelor ***
TOTAL ****

CLASS, str. Mihai Eminescu, Bacău

SOFFA, BARBA NON FACIT PHILOSOPHUM!

2008-06-14T15:04:00.001-07:00

Hai să începem direct cu începutul: cine ştie ce înseamnă SOFFA? Nimeni? Nu-i nimic, nici eu nu am ştiut până acum, şi am impresia că nici acum nu mi-e foarte clar. Ca să aflu, am făcut ceea ce mai toată lumea în ziua de azi face când nu ştie ceva: se gugăluieşte până când se dumireşte. Aşadar nu e vorba de o sofa, divan, canapea, cum tentat am fost să cred, ci o chestie bizară care mă face să presupun că acest restaurant îşi va schimba urgent denumirea, asta dacă nu e cu intenţie. Pentru că în situaţia a doua, probabil îşi va schimba clienţii, mă refer la cei avizaţi, desigur.
SOFFA (mai corect S.O.F.F.A.) e prescurtarea de la Significant Other, Friend, Family, or Ally of a transsexual, transgender, intersex or other gender-variant person, şi, din câteva clickuieli (atât cât am reuşit să fac fără să mă ia cu rău), mi-am dat seama imediat că e o denumire consacrată şi extrem de uzitată în anumite grupuri sociale, să le zicem, mai speciale …
Restaurantul este situat chiar în centru (fosta BANCOOP), deasupra fastfudăriei One Moment, cu care, dealtfel, are bucătărie comună. Din punct de vedere economic sunt convins că este o soluţie extrem de profitabilă: două localuri, o singură bucătărie. Dar, aşa cum veţi vedea mai departe, câteodată această soluţie mai dă şi rateuri …

La intrare te întâmpină un citat în latină scris pe peretele din faţă: “Tempora mutantur e nos mutamur in illis” – timpurile se schimbă şi noi odată cu ele (nu cum mi-a spus ospătăriţa că timpul trece dar restaurantul ramâne!). Adică cum vine asta? A fost în intenţie să te pună pe gânduri, adică să intri în restaurant îngândurat încă de la început? Sau să te facă să te simţi mic şi ignorant? La orice mă aşteptam de la un restaurant nou, dar numai la asta nu m-am gândit: să fiu tratat cu citate în latină, de mă simţeam ca în Codul lui Davinci. Motivul citatelor continuă ca element de design şi în sală, pe pereţi şi uşi glisante, ba chiar şi în baie, unde îţi piere brusc tot cheful când vezi în locul clasicului “Vă rugăm ridicaţi capacul”, un nou citat în latină: “Omnia mea mecum porto”- port cu mine tot ce e al meu. Pentru amuzament consemnăm că acest citat figurează ca motto pe blogul lu’ Nutzi Udrea, gura de tun a lu’ presidente Băse. Mă tot întreb oare ce citat era la femei, “Naturalia non sunt turpia” – necesităţile naturale nu sunt ruşinoase?
Sala este luminoasă, decorată cu materiale de calitate, în trend cu moda. Se pierde puţin din intimidate prin volumetria sa care îmi aminteşte oarecum de cantina din liceu.
Meniul este elegant şi destul de bogat. Multe feluri sunt din bucatăria italiană (aperitive, paste, pizza), câteva ciorbe (nu disperaţi, gasiţi aici şi ciorbă de burtă), şi doar puţine feluri care să presupună o maiestrie gastronomică deosebită. Preţurile sunt peste medie, chiar şi peste cele de categoria în care se doreşte a fi. Acelaşi lucru şi la băuturi, unde puteţi cheltui uşor peste 1000 de lei doar pentru o sticlă de şampanie.
Am mai remarcat tacâmurile deosebite (mai ales cuţitele, care, dacă ar şi tăia mai bine, ar fi fost perfecte), nemaiîntâlnite în alte locuri, şi vesela de porţelan alb, fin.
La aperitiv am servit o salată gamberoni, o adevărată bombă de vitamine şi minerale, cu multe legume (morcov, ţelină, sparanghel, ardei, roşii cherry etc.) şi câţiva creveţi (gamberi) suculenţi şi foarte gustoşi.
Să nu uit: am mai spus şi cu alte ocazii că obişnuiesc să dau comanda toată încă de la început. Niciodată nu am simţit nevoia să explic ospătarului şi în ce ordine să aducă felurile, presupunând ca e la mintea oricui să facă diferenţa dintre aperitiv, fel principal şi desert. Ba sunt convins că sunt ospătari care chiar s-ar simţi jigniţi să le explici cum să-şi facă meseria. Ei bine, nu a fost şi cazul ăsta, în care mi s-a adus deodată şi aperitivul dar şi felul principal! Am mai păţit asta doar o singură dată şi am considerat că este un accident, dar iată că mai sunt astfel de situaţii de tot râsul. Şi asta la restaurante care se doresc a fi crème de la crème. Bănuiesc că s-a întâmplat din cauza bucătăriei comune cu sala gen plimba-tavă de jos, pentru că e greu să împaci grija şi atenţia necesare la un restaurant, cu rapiditatea şi eficienţa unui fastfood.
Totuşi trebuie să recunosc că atunci când mi-a fost adus a doua oară felul principal, un file de porc cu hribi, acesta nu era nici rece nici fierbinte, ci tocmai bun de servit. Muşchiul de porc, gros de aproape un centimetru, cred că ar fi impersionat plăcut şi pe cel mai exigent gurmand din lume, atât era de gustos. Un file gătit medium, acoperit de un sos consistent, brun şi cu bucăţele de hribi, foarte suculent şi păstrând aroma cărnii proaspete de porc, roz în tăietură, ăsta era felul principal cu care m-am delectat. Doar hribi nu mi s-au părut la înalţime, dimpotrivă aş zice că aveau un gust fad, plat, ceea ce e mare păcat pentru că ar fi putut completa de minune excelentul file de porc. Am întrebat ospătăriţa dacă poate să afle pentru mine cum sunt conservaţi hribi. Pesemne că a înţeles că o întreb cum sunt făcuţi de a răspuns repede că nu crede că va afla asta de la bucătar, deorece e secret profesional (sic!). În final a înţeles, o fi întrebat şi mi-a răspuns că aşa îi cumpără. Eu bănui că tot secretul e următorul: i-a luat din borcanul cu saramură, i-a tăiat în bucăţi, i-a desărat, şi mi i-a pus în farfurie, amestecându-i cu sosul de la carne.
Desertul a fost format din două clătite cu nuci şi miere îmbăiate în vin alb, dulce. Delicioase! La gust aducea cu sarailie, doar că nu era foietaj. Cu greu le-am făcut loc şi lor, dar nu am avut suflet să le las în farfurie, atât erau de bune.
La final, deşi nici nu era nici şapte seara, am constatat că rămăsesem singur în tot restaurantul, semn că poate lumea încă nu a aflat de acest restaurant. Şi e normal să se întâmple aşa, din moment ce aceşti posesori de restaurante nu dau nici o ceapa degerată pe publicitate sau pe crearea unor evenimente care să atragă clientela. Încă se merge pe varianta “am restaurant bengos, şi aşa e un privilegiu că las lumea să intre în el”. Dar, după cum am văzut, nu e suficient să bagi bani cu nemiluita şi să dai liber la designeri care îţi înşiră citate în latină pe pereţi, ca să ai un restaurant atractiv şi de succes. Toată chintesenţa e în servire şi în calitatea preparatelor. După cum nici dacă ai barbă neapărat te numeşti şi filosof …

Atmosfera generală ****
Menu ****
Servire ***
Calitatea preparatelor ****
TOTAL ****

SOFFA
str. Mihai Viteazu, nr. 2, Bacău
rezervări la 0234.545.546

LA TAVERNĂ, DESFĂŢ CULINAR ÎN MIJLOCUL NATURII

2008-05-17T05:20:00.001-07:00

Update, 13 apr. 2010: In urma a doua vizite consecutive, la diferenta de o saptamana (24 mar. si 2 apr.), am constatat cateva probleme: lipsa repetata a unor preparate prezentate in meniu (ex: zacusca, ciorbe), meniul este neschimbat de 2 ani (nu are nici macar o pagina de specialitate a bucatarului care sa fie schimbata periodic; nu exista preparate de sezon), necorelarea preturilor cu gradul de complexitate si calitate a preparatelor (ex: bulz, tochituri). Servirea ramane una de calitate, ambianta la fel, dar acestea nu pot compensa cele de mai sus. Ca urmare, declasez de la 5* la 4* acest restaurant, cu speranta unei reveniri cat mai urgente.

________________________________________

Vremile trec peste noi, viaţa e agitată iar, oamenii cetăţii vin cu sărumâna la popor din nou. Di pi tătii blocurili îţi rânjesc, ca fiara dinaintea prăzii, toţi sechelarii, chiriacii, stavaracii şi toţi electocleptomaniacii posibili. Alegeţi, oameni buni, alegeţi pe îndelete, puneţi ştampila cu mare grijă să nu pătaţi pe din lături şi băgaţi votul adânc, băgaţi-l la fel cum îl băgaţi pe miliţianul care v-a luat carnetul, pe doctorul care vă tratează copilul cu sictirilină, pe şeful care iar v-a uitat de la primă şi pe jmekerul care v-a stropit din mers cu gipanul urlător de manele. Dar o să fie tooootul bine. Mâine iar răsare soarele, iarba creşte, multă lume va mai călca sănătoasă prin locurile unde nici piatra nu mai ţine minte ce a fost ieri.
Şi uite aşa, ca tot românul, găseşti în asta prilej de sărbătoare şi îţi cauţi locşor verde şi liniştit, unde să faci comuniunea sufletului cu burta, iubirii cu gâtlejul şi punguţei de doi bani cu ochiul cârciumarului …
De astă dată mi-am luat drept ţintă dealurile Măgurei, ştiind că acolo pot găsi un loc în care am mai fost şi m-am simţit foarte bine. Este vorba de Şura cu Dor, iar mai potrivit de atât nu ştiu dacă aş fi putut să-l numesc, căci oricum altfel de i-ai zice, restaurant, han, bistro, nu l-ai nimeri după specificul creat aici cu atenţie şi multă dăruire de către proprietari. Ei bine, nu despre acest loc am să vă povestesc astăzi, ci despre cel aflat gard în gard cu dânsul, acolo unde acum vreo 5 ani în urmă era Hanul dintre Pini al cărui staroste, domnul Ceaunaş, sănătate şi viaţă lungă să aibă, făcea cu mânuţa lui nişte cârnaţi, mici, păstrămioară de oaie, murături şi plăcinte de îţi stătea pofta-n loc. Ca să nu mai zic de pălinca şi mustul dulce servite direct de la caneaua butoiaşului. Offf, ce vremuri …În prezent, mare plăcere am avut să descopăr aici un restaurant nou-nouţ, numit LA TAVERNĂ, ascuns sub aceiaşi pini, oferind aproape aceleaşi bunătăţuri ca altă dată. A nu se face nici o legătură cu TAVERNA de sub Hotelul Bistriţa, din centru. Aici se vede încă de la primul pas că proprietarul (Vasile Păun, cel cu firma Willy, dacă informaţiile mele sunt corecte) a investit bani frumoşi, dar şi mult suflet. Pe lângă restaurant (care are şi o minunată cramă dedesubt), se mai construieşte un hotel, iar peste drum cică se vor amenaja două bazine cu peşte (!?), iar pe dealul de lângă, o pârtie pentru sporturile de iarnă. Sună tare bine aceste lucruri, şi le doresc succes în realizarea lor, dacă într-adevăr acestea le-or fi intenţiile.
Restaurantul este amenajat cu mult bun gust, totul concură în a-ţi oferi intimitate şi atmosferă călduroasă şi prietenoasă. Mobilierul, decoraţiunile, ba chiar şi vesela cu tacâmurile sunt de înaltă calitate. Într-un colţ tronează un superb şemineu, şi m-aş bucura să aflu că este şi funcţional, pentru ca iarna, plăcere mai mare decât să iei masa lângă foc, înconjurat de zăpadă, nu cred să fie.
Meniul este elegant, deasemenea şi drinklist-ul, îmbrăcate în piele maronie. Nu veţi găsi deloc denumiri străine sau neobişnuite, totul este românesc, neaoş, familiar. Aveţi de unde alege, se vede doar din lectură că la bucătărie este un maestru (cică “e doamna Lidia, care a deschis Mileniumul”).

Primul fel a fost un borş de găină, cu tăiţei de casă, dres cu smântână şi servit cu ardei iute. Mai adaug aici şi pâinea de casă, plus afinata servită înainte astfel încât puteţi avea acum imaginea desfăţului meu culinar. Vă zic drept, un borş aşa bun, proaspăt şi numa’ bini înăcrit neaoş moldovineşti, nu am mai mâncat de mult. Găina o fi fost campioană la viaţa ei, sau cel puţin o miss a înaripatelor de curte. Jertfa sa în slujba borşului merită toată admiraţia, ba chiar şi un poem de câteva versuri, scris pe un colţ de şerveţel.
Ştiu ca borşul vine mai de la răsărit, dar noi, moldovenii, am ridicat la rang de artă acest preparat. Borşul moldovenesc este ca o ironie culinară la adresa supelor occidentului. Consistent şi fără prea multe subtilităţi, el înţeapă limba cu asprimea sa, la fel cum dulcea limbă moldovenească poate să înţepe şi atunci când laudă.

Deşi îmi venea să comand cam tot ce era oferit în meniu, atât de îmbietoare erau denumirile bucatelor, am preferat la felul doi o mâncărică de vită, cu ceapa şi tomate. Am luat şi o porţie de mămăliguţă care a mers de minune cu sosul gros şi picant al mâncării. Curios lucru, gustul aduce foarte bine cu cel al gulaşului, felul de mâncare consacrat al ungurilor. Poate fi o variaţiune pe temă de gulaş, sau o adaptare de-a locului a mâncării respective. Oricum ar fi, felul a fost consistent, bine condimentat şi foarte bun. Carnea de vită era fragedă, deloc aţoasă, preparată ca la carte, în cubuleţe mici înecate în sosul gros şi gustos.
Am acompaniat totul cu un pahar de vin roşu de-al casei, excelent şi la gust la fel ca şi culoarea sau buchetul. Sper să nu greşesc, dar cred că era vorba de un merlot tânăr.
La desert am cerut o plăcintă ţărănească. Deşi oferta era generoasă, m-am dovedit a fi inspirat în alegerea mea, pentru ca abia ce ieşise de la cuptor. Am avut oarece dificultăţi să înţeleg denumirea de placintă ţărănească din moment ce umplutura de brânză dulce de văcuţă era învelită în foietaj şi nu într-un aluat, aşa cum m-aş fi aşteptat. Dar încă odata gustul excelent asemănător celui de papanaşi a trecut pe primul loc.
Nu aş fi avut chiar nimic de reproşat acestui restaurant, ba chiar ar fi fost primul la care să mi se întâmple treaba asta, dacă pe final, la o masă alăturată, nu s-ar fi trezit o duduie scurt îmbracată dar mult prea tatuată, să-i vină brusc pofta de o ţigare. Bineînţeles că şi-a aprins-o fără să acorde nici cea mai mică importanţă semnului de nefumători, destul de vizibil dealtfel. Lucru oarecum şocant e că a primit repede o scrumieră, în loc de un şpiţ în dos, aşa cum probabil aş fi servit-o eu. Bine măcar că am observat cu această ocazie că sistemul de aerisire funcţionează ireproşabil …
O vorbă de bine merită pe deplin ospătarii de acolo, mai ales Cătălin, pe care îl salut şi îi mulţumesc încă odată pentru modul în care a fost atent la cerinţele mele. Este un profesionist, a lucrat prin mai multe restaurante de top ale Bacăului, şi vă asigur că veţi fi pe deplin mulţumiţi de serviciile sale.
În final, mă bucur că vă pot semnala apariţia unui nou restaurant de primă mână, care chiar dacă nu e în Bacău, nici prea departe de el nu putem să spunem că e.

Atmosfera generala *****
Menu ****
Servire *****
Calitatea preparatelor *****
TOTAL *****

LA TAVERNĂ
Măgura, DN km 11, Bacău-Oneşti
rezervări la 0234.218.242

GOLDEN FISH, INTENŢII BUNE ŞI ATÂT

2008-04-13T16:18:00.000-07:00

UPDATE, 22 SEP. 2010: Restaurantul a fost închis!

Ei bine, eu unul nu pot să ţin post! E drept că nici nu mi-am propus vreodată. Las treaba asta pentru când voi ajunge să nu mai pot mesteca carnea nici măcar cu proteza. V-aţi întrebat vreodată de ce oare majoritatea celor care ţin post sunt de vârsta a treia? Au revelaţii evlavioase bruşte, încearcă sa se pună bine cu Cel de sus pe ultima sută de metri sau organismul îmbătrânit rezistă mai uşor ispitei? Văd duminica dimineaţa, atunci când reuşesc să mă trezesc, cohorte de babe isterizate năpustindu-se spre toate bisericile ce le ies în cale, trântindu-şi spondilozele şi artritele la pamânt în sofisticate mişcări de prosternare, a căror execuţie ar presupune cel puţin practici de yoga, dacă nu chiar acrobaţie de înaltă clasă. Când le vezi ai spune că aşa au fost toată viaţa lor, că nu au pus nici una carnea-n gură prin tinereţile lor … N-am nimic cu nici un cult religios, ba chiar nici cu practicile pe care le presupun, dar toate până la abuzul asupra modului meu de viaţă, aşa cum am ales eu, bun sau rău dar asumat. Aşa cum se întâmplă când eşti privit cu dezaprobare că nu ţii post, sau că nu poţi petrece după pofta inimii pentru ca e post şi toată lumea ţine (nu-i aşa?) post, sau că în magazine te împiedici de pate de post, prăjituri de post, chiftele de post, detergent de post, rachiu de post, orice-oricum-oricând dar de post. Mai adaug şi campania din presa-tv cu ouă-ouleţe, cozonac-cozonăcei, miel-mieluţ, iepuraşi şi ce-o mai dat Domnu’ să inventeze multinaţionalele ca să reuşească doar să-ţi mai vândă de-un leu în plus, chit că eşti creştin, budist, mormon sau poate chiar extraterestru.Aşa că maxima concesie pe care am reuşit s-o fac în această perioadă a fost vizita la un restaurant cu specific pescăresc. Cum, nu ştiaţi că avem aşa ceva în municipiu? Staţi tranquilo că n-aţi pierdut mare lucru. Deşi mi-am pus mari speranţe în acest loc care se declară restaurant cu specific tradiţional pescăresc-vânătoresc, realitatea nu a fost exact aşa cum mi-aş fi dorit.

GOLDEN FISH, căci aşa se numeşte, aluzie la povestea cu peştişorul şi cele trei dorinţe, speram să fie locul unde măcar dorinţa de a mânca peşte facut altfel decât ca acasă, adică prajit în ulei, cu mujdei şi mămăligă, să mi se îndeplinească. Poate că din start mi-am dorit foarte mult însă vizita nu a fost un dezastru totuşi.
Aşezat vis-à-vis de fosta Confecţia, pe lângă insulă, localul are dezavantajul traficului greu din zonă care e infernal de zgomotos şi care stârneşte foarte mult praf. Spaţiul nu este chiar mare dar nici intim nu aş putea zice că e. E clar că nimeni nu şi-a bătut capul foarte mult nici cu decorul, nici măcar acvariul de la intrare nu e foarte deosebit. Dar aş fi fost dispus să trec cu uşurinţă peste aceste aspecte dacă măcar produsele ar fi fost pe măsura specificului afişat.
Meniul, scris direct cu pixul, nici măcar foarte caligrafic sau uşor lizibil, în mare parte este aproape perfect inutil. Mai bine vorbiţi direct cu ospătarii despre ce au disponibil, vă garantez că nu pierdeţi cu asta mai mult de două minute.
Cu peştele treaba stă cam aşa: dacă aveţi noroc şi este, puteţi să vă alegeţi unul chiar din acvariul de la intrare. Vi-l scoate cu plasa, îl cântăreşte şi îl dă la bucătărie pentru preparare. De regulă veţi găsi doar crapi de la Metro, de peste 2 kg, ceea ce poate fi destul de costisitor (în jur de 100 de lei) dacă mergeţi singuri. Oricum, peştele va fi pregătit doar în două feluri, mari şi late: prăjit sau saramură. Mai sunt disponibili şi ate feluri de peşte, dar congelat şi la gramaje mai mici.
Vânatul se reduce doar la nişte semipreparate, adică cârnaţi sau salam cu urme de carne de vânat (adică cu adaos de carne de porc sau vită cât se poate de domestice), aşadar nici nu mai merită amintit aici.
Fiind singurul din restaurant la ora aceea am avut şansa să-mi aleg dintre singurul peşte care înota plictisit prin apa tulbure a acvariului (sau poate că doar geamul nu era spălat prea de curând). Am ales să mi-l facă prăjit şi nu saramură pentru ca vroiam să comand şi un antreu, iar saramura nu ar mai fi permis şi altceva. Între timp am început să dau telefon pe la prieteni, să găsesc pe vreunul dispus să mă ajute să termin de mâncat tor peştele, lucru ce nu a fost chiar aşa de greu, vă daţi seama …

Felul de mâncare ales pentru aperitiv a fost ceva ce era numit în meniu “măduvioare de vită şi graşiţă”. Dacă ştiam ce înseamnă măduviaorele, şi anume măduva din oasele mari ale vitei, n-am avut însă nici o idee despre ce poate să însemne graşiţa. Nici ospătarul nu a ştiut, drept pentru care a făcut un drum la bucătărie. Nu a ştiut nici cum se prepară, aşa că a vizitat bucătăria încă o dată. Am fost interesat şi de cantitatea pe care o presupunea o porţie, dar ne-am dat seama că mult mai bine ar fi să mergem de data asta împreună la bucătărie. Aşa am aflat că ar fi ceva legat – pardon – de sexul vacii. Deci nu momiţe de bou sau porc, sau fudulii de cocoş, ci fix ceva ce are vaca, dar nu poate bucătăreasa să explice academic. Din păcate, abia acum, după ce am dat un google am aflat că graşiţa este un fel de plantă, iarbă grasă, care se foloseşte la salate, mi-am dat seama că nici acum nu ştiu ce am mâncat acolo …
Orice ar fi fost, până la urma s-a dovedit a fi chiar foarte gustoase, făcute pe grătar şi servite cu un pic de mujdei sau cu salată de roşii şi castraveţi. Măduvioarele sunt la gust aproape ca şi creierul de porc făcut pane, doar cu o altă consistenţă, iar … graşiţa, culmea, e la gust ca fuduliile de porc. Pentru o persoană sunt suficiente 200 de grame, mai ales că la grătar mai scad puţin.

Crapul executat mai devreme din cauza mea a ajuns pe un platou frumos aşezat şi decorat cu feliuţe subţiri de lămâie. A fost tăiat în fileuri şi prăjit în mult ulei, direct în tigaie, pâna a ajuns aproape crocant. Şi după gust, dar şi după aspect mi-a amintit imediat de hamsiile sau şprotul crocant pe care le puteţi găsi la mare, vara.
Completat de mujdeiul de usturoi şi de mămăliguţa aferentă, crapul singuratic a devenit repede istorie, fiind consumat rapid de mine şi de ajutorul primit în urma telefoanelor date anterior.
Vinul ales a fost unul alb sec, o Frâncuşă de Cotnari de 2004, înmuiat şpriţ cu apă minerală. E unul din vinurile D.O.C. dar nu foarte pretenţioase, potrivite la mancăruri uşoare cum ar fi cele de pasăre, peşte sau fructe de mare.
Am să repet: amândouă felurile au fost foarte bune, chiar dacă la nici unul dintre ele preparea nu a fost complicată. Am mâncat foarte bine şi m-am săturat aşişderea. Nemulţumirea mea nu vine de aici. Nici din servirea superficială de care am avut parte. În definitiv, nu poţi avea mari pretenţii de la un restaurant cu un anumit specific. Nu te duci acolo neapărat pentru ambient sau servire. Dar nu poţi să treci cu vederea lipsa diversităţii produselor oferite şi a modurilor de preparare, măcar la cele care ţin de acel specific.
Aş mai adăuga pe final un singur lucru: aici este deocamdată singurul loc din Bacău unde seara, de-a lungul săptămânii, mai puţin luni şi sâmbăta, puteţi asculta un mic taraf clasic, cum ar spune unii unplugged, compus din ţambal, contrabas, acordeon, saxofon sau clarinet, ceea ce, după mine, ar fi un suficient de bun motiv ca să faceţi o vizită.

Atmosfera generală **
Menu **
Servire **
Calitatea preparatelor ***
TOTAL **

GOLDEN FISH - TRADIŢIONAL
str. Milcov, nr. 3-5, Bacău
rezervări la 0334.102.370

CASA GRANDE, REPER GASTRONOMIC BACAUAN

2008-03-15T08:11:00.000-07:00

Dupa o mai lunga si nedorita absenta, explicata oarecum printr-un mesaj scurt pe undeva prin acest blog, revin cu o noua experienta traita intr-unul din restaurantele noi ale orasului nostru.
Desi unii au prezis ca voi fi nevoit sa renunt in scurt timp la aceste relatari datorita numarului restrans de restaurante din orasul nostru, care, nu-i asa, e doar un mic targ de provincie, iata ca descoperim impreuna ca, nu numai ca nu sunt putine, dar sunt cateva chiar si foarte interesante. Mai adaugam faptul ca pe la unele voi trece cu siguranta de mai multe ori, comandand mereu altceva, si iata ca voi avea mult de lucru in continuare.
Aparut cu aproximativ un an si ceva in urma, restaurantul CASA GRANDE a reusit sa se impuna rapid ca un loc unde se poate lua masa intr-o atmosfera selecta si relaxata.In zona TIC-TAC (apropo, mai stie cineva de ce aceasta zona este cunoscuta sub numele asta?) mai sunt cateva locuri unde se poate servi masa, dar parca nici unul nu ar putea fi denumit restaurant cu adevarat. E vorba de Mc Donald’s, care prin profilul sau fastfood este cel mai lesne de separat de conceptul traditional de restaurant, noul local aparut in fosta statie SELENA, si care pare a fi o combinatie de tip bar de zi/braserie, si mai vechiul si cunoscutul HANOVRA, locul de adunare a celor ce doreau sa serveasca masa repede, consistent si pe bani putini (indeosebi studenti, agenti de vanzari si sportivii de ocazie sau nu).
Amenajat intr-o cladire noua, tip beton si sticla, de care, din pacate, se face abuz prea mult in aceste timpuri, restaurantul CASA GRANDE ofera totusi la interior surpriza unei atmosfere calde si rafinate datorata materialelor de calitate folosite la decoratiuni. Desi destul de spatios (in week-enduri, de regula, se organizeaza aici nunti de 150-200 de persoane), este inteligent organizat in separeuri cu ajutorul unor pereti mobili de tip paravan, dand o senzatie placuta de intimitate.
Meniul este suficient de bine structurat si consistent. Un aspect ar trebui mentionat si anume ca numarul preparatelor ce necesita o pregatire mai elaborata si o maiestrie peste medie a bucatarului, este destul de redus, ceea ce poate fi considerat ca un minus.Am dat dovada de inspiratie la alegerea primului fel, ceva dupa care tanjeam de mult: ciorbita de fasole cu costita, servita cu ceapa rosie de Buzau. Si una si alta (ciorbita si ceapa) cred ca ar trebui inregistrate imediat ca marci originale romanesti. Desi as prefera oricand un bors de fasole cu bob indecent de mare si brun in locul ciorbei, nu pot sa zic ca nu a fost foarte buna. Carnea de pe costita era suficient de fiarta cat sa se desprinda usor de pe os si sa se topeasca in gura, raspandind un gust de afumatura care se potrivea de minune cu ciorba de fasole.
De undeva din cotlonul plin cu amintiri din copilarie mi-au aparut in fata cu aceasta ocazie farmecul serilor petrecute cu mamaia si tataia in bucataria de vara, acolo unde, dupa o zi grea si lunga de munca, ospatam cu totii alaturi de Mitica si Ion, oamenii care ne ajutau si care ramaneau la noi peste noapte. Desi pentru mine era pregatit in bucataria din casa cine stie ce bunatati, in special, asa cum le spuneam eu pe atunci, ceva din carne alba, adica musai pieptut de pui facut snitel sau pe gratar, nu puteam sta deoparte. Eram implacabil atras de pofta cu care cei mari infulecau de ziceai ca se bat turcii la gura lor, nemaistiind ce sa inghita mai intai: mamaliga rece, prazul cat toate zilele sau ceapa strivita cu pumnul si data prin sare sau borsul de fasole cu afumatura servit direct din castroane de lut si cu lingura de lemn. Ceea ce in zilele noastre numim cu conotatie deja exotica “atmosfera rustica” era pe atunci doar un mod banal dar frumos de viata.
Va vine sa credeti, sau nu, dar am gresit enorm, aproape blasfemic, alegand sa iau inainte de acest clasic al bucatariei traditionale romanesti (ciorba de fasole cu costita) un snaps de Fernet Branco, o bautura puternic alcoolizata facuta dintr-un macerat din mai multe plante (dealtfel foarte bun servit ca digestiv, la fel cum e Unicum sau Jägermeister). Va rog, poate chiar va conjur, sa nu alegeti altceva in acest caz, decat o tuica batrana sau un rachiu.Am considerat ca pentru felul doi ar trebui sa raman fidel carnii de porc, asa ca am comandat “maile con verdure”, adica vreo 2-3 fleicute de muschiulet de porc facut in sos alb si cu diverse legume, in oala de lut la cuptor. Pentru ca mi s-a parut ca ar merge in completare si o garnitura, am cerut un piure de cartofi, asta si la sfatul ospatarului. Insa, va spun drept, puteti sa sariti peste garnitura fara nici o problema, felul principal e suficient, mai ales daca alegeti sa faceti ca mine, inmuind mici bucatele de paine in sosul alb, absolut delicios. Bineinteles ca nu am reusit sa termin piureul, nici macar toata carnea, fiind totusi prea mult chiar si pentru mine. Asta nu inseamna ca nu am privit lung si cu regrete profunde in urma ospatarului care a strans si a plecat cu ce mai ramasese din gustosul si suculentul muschiulet. De porc.
Luptandu-ma cu vinul casei, incercand in zadar sa fac loc pentru desertul ce urma, am cazut fara voie intr-o meditatie profunda legata de apetitul romanilor pentru porc. Asa cum la americani e preferata vita, la arabi oaia si la asiatici pasarea, poporul roman si-a stabilit afinitatile culinare fata de porc. Ceea ce n-ar fi un lucru foarte rau, insa cum sa mai luam in serios in acest caz, dictonul tuturor specialistilor in dieta care spune ca esti ceea ce mananci? Cel mai simplu e la canibali, desi dieta lor a fost scoasa in afara legii …Capacul desfatului meu culinar a fost pus de profiterol. Adus pe un platou mare de aperitiv, in fata mea se ridica un muuunte de inghetata. Am sapat adanc ca sa gasesc si cele trei bucati de minieclere sau piscoturi, caracteristice acestui desert. Doar pe acestea am mai reusit sa le inghit, impreuna cu cateva inevitabile lingurite din total neinteresanta la gust inchetata. Doar daca vreti sa faceti o raceala zravana la gat, sau daca sunteti mai mult de trei persoane veti reusi sa terminati imensa portie de profiterol. Desi in acest restaurant inghetata e furnizata de nu stiu ce firma specializata, nu gasesc ca e prea mare diferenta dintre aceasta si celelalte inghetate ce pot fi gasite in majoritatea restaurantelor, din caserola à la Metro.
O vorba de bine as adauga la final pentru ospatarul care m-a servit si care a fost promt si profesionist, dovada a faptului ca se poate si altfel decat in cazurile semnalate de mine prin postarile anterioare. Bravos!
CASA GRANDE are toate sansele sa se impuna si sa ramana un reper pentru lumea culinara a Bacaului, alaturi de foste sau actuale nume mari de restaurante unde poti sa mergi fara emotii ca vei fi servit altfel decat foarte bine.

Atmosfera generala ****
Menu ****
Servire ****
Calitatea preparatelor ****
TOTAL ****

CASA GRANDE
Str. Ciprian Pintea nr. 9, Bacau
rezervari la 0234.520.177

TRAFFIC, INTRE BAR SI RESTAURANT

2008-02-17T18:27:00.000-08:00

UPDATE, 22 dec. 2008: Restaurantul a fost închis; ei zic că e o situaţie temporară ...

Recunosc ca de data asta mi-am indreptat pasii plin de speranta catre aceasta locatie, aflata intr-o zona atat de bine cunoscuta copilariei mele (intr-un timp, prin anii ’80, veneam aici, unde functiona o frizerie care mai este si acum, sa ma tund scolareste, “cu castronul”). Aveam sa scriu despre restaurantul de la mine din cartier, singurul dealtfel, care chiar parea sa arate bine la o prima vedere. Am trecut de atatea ori pe langa el, in drum spre centrul orasului, incat cred ca stiu aproape fiecare pietricica de pe drum. Aflat chiar la intersectia strazilor Banca Nationala cu Neagoe Voda, restaurantul este greu de scapat din vedere, mai ales datorita terasei langa care jmekerii de 2 centi isi lasa masina in drum, de se formeaza o coada de masini pana sus langa BNR, si opus, pana in Mioritei, tot asteptand sa treaca una cate una. Probabil de aici si numele …

Restaurantul este amenajat de vreun an, mult mai cunoscut fiind bacauanilor Pub-ul si terasa Traffic. Este un restaurant cochet, de capacitate destul de mica (max. 45 de persoane), unde spatiul este valorificat la maxim printr-o ingenuoasa etajare, profitandu-se de inaltimea relativ mare. Cand am ajuns eu, pe la ora 17 si ceva, in cursul saptamanii, nu mai era nimeni acolo, in afara de bucatareasa care se uita la televizorul din sala si care a disparut repejor, usor mirata si derutata ca, iata domnule, aici chiar intra si clienti.

Din start m-a mirat meniul principal: scris cu caractere mici pe un simplu carton mai maricel, cat un A4, dar mai lung. Fara prea multe explicatii sau informatii. Cu siguranta, persoanele care au probleme cu vederea nu vor aprecia foarte mult acest meniu. Chiar si pentru mine (nu port ochelari decat de soare, atunci cand e cazul) citirea a fost destul de dificila. Am reusit sa deslusesc ca majoritatea preparatelor apartin bucatariei italiene.

Cheful de viata mi-a mai revenit dupa ce am descoperit ca aveau in lista de bauturi disponibila pentru servit ca shot o bautaura destul de rara nu numai la noi in oras, dar si prin tara. E vorba de Zana Verde, bautura artistilor sau catalizatorul inspiratiei creatoare, asa cum a mai fost denumit absintul, bautura interzisa timp de 100 de ani. Dupa cum se poate vedea si in poza de mai sus, in medalion, absintul (orig. absinthe) este o licoare de culoare verzuie, cu o tarie alcoolica foarte mare, intre 65 si 85 de grade, puternic aromata datorita plantelor folosite in prepararea ei. Una dintre plante este cea vinovata de notorietatea bauturii: pelinul. Acesta contine o substanta denumita tijon care este halucinogena, asemanatore compusilor chimici specifici din canabis. Era consumat frecvent prin sec. 18, inclusiv de multi scriitori, pictori si alti artisti ca Van Gogh, Rimbaud, Gauguin,Verlaine, Picasso, Oscar Wilde si multi altii. Mai multe puteti citi aici.

Asigurandu-ma ca am la indemana un pahar cu apa, am dat pe gat, dintr-o inghititura teribila licoare, asteptand sa intampin efectele ei celebre pentru care este atat de cunoscuta. Dar in afara de o usturime teribila pe gat si senzatia de sufocare aferenta, generate de cele aproape 70 de grade alcoolice, altceva nimic deosebit: nici zane, nici zmei, nici macar spiridusi. Ma asteptam ca macar lumea sa mi se para mai frumoasa, dar nu, ospatarul era la fel de neinteresant, iar eu paream sa am tot 100 de kile. No fly, no high … so, no buy!

M-am resemnat repejor in asteptarea aperitivului comandat, si anume o Salata Cobb, care in descrierea din meniu parea sa fie destul de interesanta: salata, bacon crocant, piept de pui, gorgonzola, avocado, rosii, ou si foccacia. Nu e chiar reteta originala, dar, in fine. Surpriza neplacuta a fost atunci cand am vazut ce mi s-a adus: baconul nu era crocant, nici macar nu era bacon, avocado nu era deloc, iar in loc de foccacia mi-au dat 2 chifle. Drept pentru care l-am chemat pe ospatar si l-am instiintat ca refuz sa platesc asa ceva si ca vreau sa dau o noua comanda pentru aperitiv.

Problema aceasta, cand una scrie in meniu si alta iti este pus in farfurie, este, din pacate, destul de frecventa prin restaurantele mai de mana adoua. Nu va sfiiti sa refuzati preparatul respectiv daca vi se pare ca sunteti luati drept naivi. Nimeni nu-i obliga sa treaca in meniu tot felul de ingrediente pe care, in mod curent, nu le au in bucatarie. Pot intelege situatia in care unele dintre ele lipsesc, dar acest lucru trebuie sa va fie comunicat de catre ospatar inca de la inceput, iar dumneavoastra veti hotari daca veti comanda altceva, sau nu.

Incercarea a doua s-a numit crema de conopida cu gorgonzola, insa dupa alte 5 minute de asteptare, ospatarul a venit si mi-a spus ca nu este disponibila. Probabil ca n-au mai vrut sa incerce o alta improvizatie … De unde rezulta alta chestiune semnalata de mine si in trecut: insuficienta comunicare dintre bucatarie si personalul din sala.

In sfarsit, ultima incercare a fost un Carpaccio cu muschi de vita file marinat si cu parmezan, care s-a dovedit a fi exact asa cum arata in poza, adica oribil. Prezentare zero, de parca au fost aruncate in farfurie asa, in sictir (pe de o parte ii inteleg: nu au asa clienti in fiecare zi. Sau poate pur si simplu nu au clienti !?!).

Si acum un pic de istorie culinara, pentru ca acest aperitiv este deja un clasic in gastronomie: a fost inventat intr-un mic restaurant venetian prin anii 1950, cand a fost servit pentru prima data unei contese, a carui doctor ii recomandase sa consume doar carne cruda sau foarte putin prelucrata. A fost numit carpaccio pentru ca aspectul sau ii amintea bucatarului de culorile folosite in picturile lui Vittore Carpaccio, un pictor renascentist venetian. Prepararea sa presupune racirea timp de aproximativ 2 ore a muschiului file, atat cat este necesar pentru a capata o oarecare consistenta si a putea fi taiat in feliute subtiri peste care se toarna ulei de masline aromatizat si aschii de parmezan.

Ei bine, la mine in farfurie muschiul chiar era rece. A se citi congelat de-a dreptul, cu cristale de gheata in el. Ceea ce m-a impiedicat sa simt aroma carnii crude si a ingredientelor care o acompaniau.

Pentru felul principal as fi preferat o costita sau un muschi de berbecut, dar (de ce nu ma mai mir?) nu erau disponibile.

Am ales atunci o friptura de muschi de vitel saltimbocca alla romana cu garnitura de cartofi copti. Care cartofi chiar asa au fost adusi, adica exact asa cum au fost scosi din cuptor, necuratati (a se vedea in medalion). Ma intreb cum s-ar fi descurcat la curatat o doamna din aceea cu unghiile de doi centimetri? Pentru ca, oricat de dibaci ai fi in manuitul tacamurilor, sa cureti un cartof copt doar cu cutitul si furculita este imposibil. Mai putin protocolar fiind, am pus mana si mi-am curatat cartofii cat ai zice peste. Dupa care i-am taiat in bucati cu cutitul si am turnat peste ei ulei de masline din abundenta. Vreau sa va zic ca au iesit super si ca, in gandul meu, m-am felicitat pentru alegerea lor. Au mers de minune cu friptura si ea foarte gustoasa si bine facuta. Sosul folosit era delicios, un pic cam sarat dupa gustul meu, dar foarte bun de tavalit cartofii prin el. Banuiesc ca era vorba de un sos de branzeturi topite in vin alb.

Asadar, toata stima pentru aceasta friptura a carei denumire, saltimbocca, inseamna literal sare in gura, o alta reteta clasica a bucatariei italiene.

Vinul ales a fost un demisec Pinot Noir de Roumanie, servit varsat la pahar, si care a completat la fix aroma fripturii de vitel.

Insa marea desfatare a venit la final, la desert: o felie de Tort Daniela. Nu pot sa va spun de ce se numeste asa, ci doar ca a fost foarte delicios. Un blat bine insiropat plus o crema aromata si foarte buna la gust au facut prajitura fabuloasa. Mai putin frisca de spray de langa, cu care raman certat in continuare … Ca si in alte dati, as zice ca merita sa faceti o vizita aici, macar pentru acest desert.

Concluzia ar fi ca acest local nu-si depaseste deocamdata conditia sa de mic restaurant de cartier, unde se face alimentatie publica intr-un spatiu amenajat in ideea “mi-am tras si eu restaurant!”.

Atmosfera generala ***
Menu ***
Servire ***
Calitatea preparatelor ***
TOTAL ***

TRAFFIC
Str. Banca Nationala, nr. 27, Bacau
rezervari la 0740.138.888

TAVERNA, ALIAS BISTRITA. SAU INVERS …

2008-02-07T17:11:00.000-08:00

UPDATE, 20 iulie 2009: Maestrul bucatar Teodor Stoleru nu mai lucrează aici. S-a mutat la PRESIDENT.

___________________

Cu catva timp in urma, cineva din presa bacauana remarca plin de tristete si melancolie caderea in uitare sau disparitia vechilor restaurante ale orasului nostru. Generatii intregi au iesit pentru o bere Margineni si o chiftea de peste la Cateau Lesinata, Dinamo, Cascada, Bistrita etc. Eu, pentru ca eram prea mic in acea perioada, imi amintesc de ele doar ca locul de unde mai puteam cumpara o paine in plus, pe langa ratia de pe cartela. Cand eram norocosi de-a dreptul, puteam sa mai gasim si carne pe acolo. Vorbesc de negrii ani ’84-’89, dar mai inainte cica fusese si mai bine. Pentru nostalgici recomand un articol aparut in Ziarul de Bacau pe care il puteti citi aici.

De ce am facut acest mic intro? Pentru ca restaurantul de care am sa va vorbesc acum are de a face cu acest trecut si prin loc si prin nume si prin oamenii de acolo. Desi nu mai este extrem de vizibil ca in trecut, desi este situat cu un nivel mai jos, desi atmosfera actuala are prea putin in comun cu ceea ce a fost, Restaurantul TAVERNA este Restaurantul BISTRITA! Cum ar veni, Bistrita a murit! Traiasca Taverna!

Pentru a da de el, trebuie sa intrati prin gangul de langa hotelul Bistrita si imediat sa faceti stanga. Sa nu va lasati intimidati de obscuritatea aparenta a locului, treceti prin terasa si coborati la subsol pe scari. Din august 2007, subsolul (beciurile) hotelului au fost renovate si amenajate sub forma unui restaurant. Desi foarte spatios, in el putand lua masa simultan mai bine de 150 de persoane, cele doua randuri de coloane groase de sustinere amplasate de-a lungul sau, pe mijloc, pot sa-ti dea un sentiment de frustrare volumetrica. Mai mult, lipsa ferestrelor, insuficient suplinita de niste decoruri sugestive pentru aceste elemente, pot afecta pe cei cu un oarecare grad de claustrofobie.

Denumirea de taverna data locului s-ar potrivi doar cu lemnul brut folosit si expus mai peste tot: scaune, mese, stalpi, tavan. Deasemenea si panza valurita de deasupra, specifica umbrarelor mai ales intalnite in satele grecesti. Defapt, cuvantul taverna, la origini, desemneaza un mic restaurant grecesc, el fiind preluat mai peste tot de restaurantele din lume care pastreaza un anumit aspect arhaic, medieval.

O mare surpriza pentru mine a fost sa aflu ca la bucatarie este rezident Maestrul bucatar Teodor Stoleru, un foarte cunoscut specialist in ale gastronomiei de nivel chiar international. Daca nu il zaream eu, plecam de acolo si nu aflam de el. A lucrat pe la aproape toate restaurantele din Bacau, ultima data la Decebal, unde l-a avut ucenic chiar pe patronul hotelului, Cezar Ivanof (am vazut odata niste poze foarte interesante). Cu foarte multe premii obtinute la concursuri din tara si din afara ei, cu contributii inventive la noi retete, Teodor Stoleru pare a fi mai mult apreciat prin alte parti decat la el acasa, in Bacau. Si spun asta pentru ca nici macar restaurantul unde el este si sef de unitate nu isi face reclama cu acest lucru foarte important pentru clientela. In strainatate, sa ai in bucatarie un maestru premiat si recunoscut, poate fi mai important decat locatia sau amplasarea in sine. El este platit regeste si din cuvantul lui nici macar patronul restaurantului nu iese. Cel mai renumit bucatar din lume, evident un francez, este Paul Bocuse (renumit pentru supa de trufe negre) care are la Lyon restaurantul sau personal, devenit templu pentru gurmanzii din toata lumea. Teodor Stoleru este sef de sala. Si va organizeaza nunta sau botezul cu meniuri de 85 de lei de persoana …

Acum sa nu va asteptati totusi sa gasiti prin meniu doar noi inventii culinare. Eu am comandat ca antreu o supa crema de legume cu crutoane din paine prajita. Bucuros de faptul ca, in sfarsit, am descoperit un restaurant care are si asemenea lucruri disponibile (boala veche – lipsa supelor), m-am si aruncat asupra ei mai ales ca mirosul care o preceda ma hipnotizase deja. Mare greseala! M-am retras brusc cu limba arsa: era fierbinte, aproape oparita. In acest moment, toata experienta mea senzoriala gustativa a fost compromisa. La foamea instalata in mine de o bucata buna de timp, cu nasul asaltat de aromele imbietoare din farfurie, cu ochii in lacrimi si gura incinsa stateam si ma minunam de fatalitatea care tocmai ma lovise. Din ceea ce mi-a mai ramas functionabil in materie de gust va pot spune ca, probabil, avea un gust foarte-foarte bun. A fost un flash-back in perioada cand fetitele mele erau foarte mici si le hraneam doar cu creme din legume si fructe pasate, din care mai gustam si eu ca sa ma asigur ca nu sunt fierbinti !!! Merita pe deplin sa incercati aceasta supa, nu va va parea rau.

Felul principal, pieptul de pui Monterey cu somon fumee si cu garnitura de cartofi gratinati, a fost dovada maiestriei de care poate fi in stare bucatarul casei. Sub o forma clasica de carppacio, erau asezate pe un pat de piept de pui facut la grill doua jumatati de rosii coapte si bucatele de somon fumee acoperite de feliute de bacon prajit si cascaval topit, probabil Monterey (desi nu prea am vazut in comert pe la noi asa ceva). Totul era stropit cu un sos de soia si presarat cu boabe de piper negru. Impreuna cu cartofii gratinati in forme cilindrice, foarte bine facuti si ei, a fost probabil unul dintre cele mai elaborate mancaruri servite de mine pana acum. Buchetul gustativ a fost realizat de aceasta data nu din combinatia curajosa de gusturi opozabile (sarat-dulce), ci din diferitele arome de carne: pui, porc, peste.

Vinul acompaniant a fost un Muscat Ottonel demisec, Conu’ Alecu de Murfatlar.

Cu desertul insa a fost alta poveste. Am ales o inghetata care se intitula pompos Coupe Jack. Daca nu s-ar fi folosit inghetata ordinara din Metro, poate ar mai fi fost o alta poveste. Dar asa, nici macar bucatelele de portocala si picatura de vodca presarate pe deasupra nu au mai putut sa salveze nimic. Drept pentru care am refuzat-o dar am platit-o pentru ca nu m-am informat din timp de la ospatar despre ce e vorba. De aceea este foarte important sa aveti o buna comunicare cu ospatarul, care va poate da informatii foarte pretioase. Am aflat cu aceasta ocazie ca aceasta este o boala comuna multor restaurante de la noi. Asa ca daca va hotarati sa comandati la desert inghetata, asigurati-va ca este facuta in restaurant si nu cumparata din Metro. Altfel o sa va para rau … Am salvat totusi momentul cu niste clatite cu branza dulce si smantana foarte bune.

Pentru incheiere am comandat un 50 ml de Triplu Sec, un lichior foarte dulce, facut din coji de portocale puse la macerat in alcool, si care poate fi la culoare usor galbui sau total transparent, cum a fost in cazul meu. Lichiorul acesta a fost inventat in Franta, de unde ii vine oarecum si denumirea, triplu sec insemnand de fapt distilat de trei ori si nu ca la vinuri unde sec indica lipsa zaharului. Se poate servi ca atare, cu sau fara adaos de apa plata (are totusi 40 de grade), sau ca baza in anumite cockteil-uri.

In cocluzie, daca mergeti la acest restaurant, nu va feriti sa comandati feluri de mancare cu nume mai deosebite, pentru ca, nu uitati, la bucatarie se afla omul pregatit sa le prepare asa cum trebuie. Totusi, cereti informatii suficiente de la ospatar. In primul rand intrebati-l daca Teodor Stoleru e la servici …

Atmosfera generala ***
Menu ****
Servire ***
Calitatea preparatelor *****
TOTAL ****

TAVERNA
Str. Luminii nr. 3, Bacau
rezervari la 0234.547.031

BISTRO PRIMERA, PAPA BUN SI MULT

2008-01-28T17:06:00.000-08:00

UPDATE, 20 iulie 2009: Pe aceeaşi locaţie s-a deschis încă un bar SUBWAY.

UPDATE, 11 martie 2009: Restaurantul a fost închis. Unii spun că temporar. Cert e că în prezent acolo au loc lucrări de renovare şi că atunci când acestea vor fi gata, tot un restaurant va fi. Cică s-ar fi schimbat şi patronatul. Rămâne să vedem ce va fi, informaţiile le veţi găsi aici.

Dupa o pauza pricinuita de anumite probleme personale care nu mi-au mai lasat timp si pentru restaurante, revin acum cu un loc in care vroiam sa ajung de mai demult. La intersectia strazilor Razboieni cu Vasile Alecsandri, pe colt, este parca dintotdeauna o cladire solida ca o fortareata care, pana acum un an si ceva, arata foarte rau si neingrijit. Am remarcat insa, trecand de cateva ori prin zona, ca acolo a rasarit un nou restaurant, iar cladirea boiereasca veche a fost restaurata cu multa atentie si pricepere. Contraforturile laterale impun prestanta si dau o distinctie nobila, aristocratica intregii constructii. Intr-un fel nici nu mai conteaza in a cui propietate a fost sau este in prezent aceasta vila, atat timp cat ea este deschisa publicului care poate admira astfel stilul arhitectonic al Bacaului din perioada interbelica. Dealfel, observ ca este de bon ton sa-ti tragi restaurant in cladire veche si revendicata (vezi Vila Tosca, Casa Alba). As adauga si preferabil fata de varianta in care putinele ramase cladiri vechi din oras se zbat sa reziste fie in degradare si uitare, fie sub povara unor chiriasi care, cateodata, au gasit de cuviinta sa introduca in spatiu si patrupedele ierbivore din dotare.

Intr-un oras ca al nostru, cum putine din tara au mai fost atata de lovite de sistematizarea comunista si sufocate de betonul bloacelor, este important sa regasim si sa protejam identitatea data de aceste cladiri vechi care au apartinut indeosebi marilor negustori bacauani de la inceputul secolului trecut.
Revenind insa la specificul relatarilor mele as vrea sa notific buna inspiratie pe care a avut-o proprietarul cand a dat si un nume acestui local: BISTRO PRIMERA. Si are mare dreptate pentru ca, intr-adevar, este primul bistro din oras, atat ca denumire cat si ca functionare. Adica un loc unde, de regula, mananci pe saturate, iar preparatele sunt simple dar bine facute si fara sofisticari inutile, la preturi nici prea-prea nici foarte-foarte. Bistrourile sunt foarte intalnite in Franta si sunt locuri de servit masa de zi cu zi, asa cum sunt pub-urile pentru nordici. Nu ai sa intalnesti in ele ultimele creatii in materie de gastronomie, dar vei fi servit promt, respectuos si cu mancare gustoasa si relativ convenabila. Ca denumire, se pare ca acest cuvant provine din rusescul "bistro" dar care semnifica “repede”, folosit de cazacii ajunsi la Paris si care, astfel, manau sofisticatii ospatari parizieni sa le aduca mai repede mancarea si bautura. Sau poate ca in ordine inversa, mai degraba …
La parter functioneaza un bar, dar si o terasa pe timp de vara, iar la etaj sunt vreo 4 incaperi separate unde puteti servi masa. Un minus ar fi ca “salonul” rezervat pentru nefumatori este doar o mica incapere pentru o masa de 4 (patru!) persoane. Atmosfera este calda, primitoare si nesofisticata. Apropo de terasa, sper ca pentru acest sezon sa se gaseasca o alta solutie decat umbrelele publicitare tipatoare si derizorii plus mesele si scaunele din plastic ieftin folosite in vara 2007 si care se potriveau ca nuca in perete cu aspectul aristocratic al cladirii.
Nu veti gasi nimic spectaculos in meniu; preparatele sunt comune, cunoscute in general publicului nepretentios. Asta nu inseamna nicidecum un minus ci mai degraba ca localul este consecvent onest cu clientul, vis-à-vis de rangul sau, neincercand sa-l prosteasca cu cine stie ce denumiri stranii si exotice. Insa, din ceea ce am vazut eu, mancarea este foarte gustoasa si suficienta.

Am deschis micul meu festin cu niste paste carbonara pe post de aperitiv, desi unii (cum sunt de exemplu italienii care au antipasta) ar putea sa le considere cu multa usurinta ca fiind chiar un fel principal. La foamea cu care m-am prezentat la locatie, cred ca si un bou la rotisor, tot aperitiv l-as fi numit.
Mi-am pregatit digestia cu un 50 de rom alb Havana Club Anejo Blanco. Diferenta fata de romul obisnuit (obtinut frin fermentarea trestiei de zahar) esta filtrarea suplimentara a acestuia prin carbune. Totusi va recomand sa faceti acest lucru la finalul mesei, atunci cand gentlemanii se retrag la o tigara buna de foi si un brandy (cognac sau rom), acompaniate de o discutie savuroasa despre politica adevarata. Mie imi mai sunt permise astfel de scapari pentru ca nu sunt inca in posesia unui astfel de titlu de noblete. Si nici politica adevarata pe care s-o pot discuta …
Dupa cum vedeti, portia de carbonara nu are o prezentare deosebita, dar nici nu pot spune ca s-ar fi putut face mai mult. Poate doar ca parmezanul ar fi trebuit adus separat astfel incat fiecare sa-si puna dupa voie. Gustul a fost foarte bun, se simtea de minune si bucatelele de costita afumata, si oul si smantana, astfel incat nu am tinut cont de recomandarea eului interior care-mi spunea ca si la felul principal am comandat ceva consistent, asa ca as face bine sa mai las loc. Trebuie sa va spun ca portiile sunt destul de mari, iar daca nu sunteti antrenati, sau sunteti mai firavi, puteti sa va opriti doar la atat.

Insa eu am continuat (de unde puteti deduce ca nu sunt firav sau plapand) cu un snitel florentin mare cat aproape jumatate de farfurie, piure de cartofi cu lapte si salata de legume asortate. O adevarata desfatare. Sunt feluri simple, stii de la inceput la ce sa te astepti, si nu ai parte decat de bucurie la aducerea lor. Diferenta fata de snitelul din carne de porc obisnuit e data doar de bucatile de cascaval de pe deasupra.
Vinul ales ca sa faca alunecarea mai usoara pe gat a fost un Val Duna Roze de Roumanie, un vin foarte bun dintr-o gategorie prea putin apreciata pe la noi si anume vinurile roze demidulci sau dulci (in afara arhicunoscutei Busuioace de Bohotin).
Singura emotie (intr-un final s-a dovedit a fi nejustificata) a fost la alegerea desertului care chiar asa se si numea: desert cu branza.

Excelent si la gust si la aspect dar nu foarte complicat. Pe un pat de biscuiti sau pesmeti bine insiropati este asezat un strat consistent de branza dulce proaspata cu aroma de vanilie, peste care s-a turnat un sos de ciocolata si caramel. Si asta tot in portie mare. E inutil sa va mai spun ca a trebuit pana si eu sa lupt sa mananc tot, dar am reusit.
Surpriza a venit la final la nota de plata: este poate cea mai mica de pana acum, in jurul sumei de 50 de lei.
Concluzia nu poate fi decat ca la BISTRO PRIMERA se manaca bine, consistent si convenabil. Mai adaug ca si servirea a fost prompta si profesionista, chiar daca a fost vorba de o domnisoara tinerica. Mai mult, a reusit sa impresioneze placut, memorand pur si simplu comanda, fara ajutorul vreunei note, ceea ce denota o atentie dedicata in totalitate clientului.

Atmosfera generala ***
Menu ***
Servire ***
Calitatea preparatelor ****
TOTAL ***

BISTRO PRIMERA
Str. Razboieni nr. 28, Bacau
rezervari la 0728.016.462

SPHINX, SHAWORMARIE CU MOFTURI DE RESTAURANT

2008-01-11T14:28:00.000-08:00

Am fost informat in ultima vreme de catre multi cunoscuti de-ai mei ca s-a deschis in Bacau un nou restaurant in Mall-ul recent inaugurat. Desi nu prea aveam incredere ca as putea gasi un restaurant care sa merite atentie in acel loc, iata ca am cedat si, astfel, primul restaurant vizitat de mine in anul de gratie 2008 a fost SPHINX RESTAURANT. Situat la etajul 2 al complexului comercial, la court food cum s-ar zice, acest restaurant este singurul care are mesele sale proprii de servire, fata de celelalte “restaurante” de acolo, adica KFC, restaurantul mongolez Ghinghis Khan si altele asemenea.

De la inceput trebuie sa va spun ca aproape 75% din ceea ce reprezinta acest local este strict marketing comercial. De la amenajarea sa in stilul atmosferei Indiana Jones si pana la meniul sau simplist, totul este montat pe ideea de poveste care trebuie sa vanda. Ca cica a fost odata (neprecizat in timp, asa, ca Capra cu trei iezi- scuzati cacofonia ) un nene pe nume Tom Maltom care se plimba prin lume si tot ramanea el impresionat de ceea ce bagau in fizic cei de pe acolo. Si, lovit brusc de inspiratie, s-a apucat el sa-si faca restaurante in care sa serveasca mancare mai ales orientala. Acum, pe semne ca acest nume o fi mai nou un nume polonez, pentru ca firma proprietara a lantului de restaurante este poloneza. Polski, adica Pane Tom, davai papirus.Meniul este frumos colorat, cu multe poze, tiparit pe hartie lucioasa si … cam atat. Redactat intr-un limbaj prea colocvial, pe alocuri jargonistic, meniul se adreseaza celor pentru care bling-bling, fitzzz si ascultatul de manele la celular sunt clar probleme vitale. Pe langa enshpe feluri de shaworma si kebab, mai puteti sa va delectati cu cateva soiuri de pizza, salate la greu si vreo trei supe. Ciudat pierdute printre acestea veti descoperi niste steakuri si peste. Oferta de vin este impresionanta: vinuri albe si rosii, seci, demiseci, demidulci, si dulci, servite la pahar, carafa sau ce recipiente or mai fi pe acolo. Nici vorba de denumiri consacrate sau macar podgorii …

Asa cum fac de obicei, dupa o studiere atenta a meniului, lansez catre ospatar intreaga comanda, adica bauturi, aperitiv, fel principal si desert. Niciodata nu m-am gandit ca este posibil ca, macar teoretic, sa existe vreun ospatar atat de aerian, de o inocenta aproape bovina, care sa mi le aduca pe toate odata si nu pe rand, asa cum este normal. Pe acest ospatar il gasiti la SPHINX … O sa-l recunoasteti imediat dupa privire, daca nu cumva a fost dat afara intre timp. Bineinteles ca a ramas foarte mirat de faptul ca i-am indicat sa duca felul principal inapoi in bucatarie si sa aibe grija sa nu se raceasca pana termin eu aperitivul, ceea ce s-a si intamplat de fapt.

Totusi, aperitivul a fost ok, chiar foarte bun: o branza tip Camembert prajita pane si servita impreuna cu ananas, o jumatate de piersica din compot si gem de afine. Combinatia este intr-adevar delicioasa si a reusit sa salveze cat de cat experienta mea culinara. Desi aparent nepotrivite, gustul usor sarat al branzei si cu dulcele de la gem si fructe reusesc sa se completeze reciproc intr-o armonie a senzatiilor gustative. Se poate acompania cu un vin alb, demidulce servit rece.
Bucataria noastra traditionala (cu exceptia catorva retete din Ardeal) in general este destul de stricta cu amestecarea alimentelor dulci cu cele sarate. Cu alte cuvinte, felurile principale trebuie musai sa fie putin sarate (de aici si expresia “pretios ca sarea-n bucate”; cum ar suna in poveste “ca zaharul in bucate”?), iar dulcele este rezervat doar desertului. Ca si in gluma cu diferenta dintre vina si pacat, am putea zice ca e o vina ca s-au amestecat gusturile, dar ar fi fost pacat sa n-o fi facut.

Asa cum anticipasem, felul principal mi-a fost servit rece. Emotia cu care asteptasem specialitatea restaurantului, un fel denumit chiar dupa numele restaurantului, adica SPHINX, si care se vroia a fi maiestria culinara a bucatarului, s-a risipit odata cu prima privire aruncata peste platou: niste cartofi pai, cu o salata de varza maruntita draconic ce se intindea intr-un strat filiform pe aproape un sfert de farfurie, o frigaruie si ceva carne in forme nedefinite.
Am refuzat bineinteles mancarea care deja era sleita si, la solicitarea mea, un alt ospatar (cel care servea la masa mea probabil isi luase o pauza, extenuat de complexitatea si amplitudinea jobului sau) mi-a dus-o la bucatarie sa o incalzeasca din nou. Bineinteles ca la revenire, cartofii pai erau aproape casanti, nu crocanti, varza capatase deja o culoare nu prea simpatica, iar carnea era super uscata, pe alocuri arsa.
Asadar, pot spune fara teama ca gresesc, ca mai toate felurile principale din oferta acestui local nu sunt foarte diferite de ceea ce puteti gasi pe la orice chiosc de fast food din Piata Centrala, unde probabil ca sunt la fel de bune dar la un pret rezonabil. Sa dai pe o banala shaworma intre 22 si 32 de lei (cat m-a costat SPHINXUL), numai pentru ca e servita intr-un restaurant, este doar rezultatul marketingului …
Totusi, e un loc binevenit pentru beizadelele orasului preocupate doar de grija de a face praf cat mai mult din banii parintilor. Pentru ca aceasta specie nu poate trai decat pe baza de elemente “de firma”: haine de firma, parfum de firma, pantofi, posete si sosete de firma, iar acum, nou in orasul nostru, shaworma de firma! Asteptam cu interes un nou mega-benga restaurant de firma care sa ofere in meniu mici de firma si traditionala ciorba de burta, pardon, de firma …La desert am ales ceva denumit “banana ascunsa dulce”. Recunosc ca m-am gandit initial ca voi avea de cautat prin desert, insa sa stiti ca nu mi-a fost foarte greu sa gasesc banana. Dupa cum puteti vedea si in poza, dinsa, banana, era impartita in patru, sub forma de cruce, si cu multa frisca de la spray.
La gust, acest desert a fost poate surprinzator de bun, fata de catastrofa de dinainte, dar nici ceva care sa-ti ramana in memorie.
Imi cer scuze ca nu am avut de aceasta data ocazia de a vorbi prin relationare si despre alte lucruri cu adevarat interesante, asa cum am mai facut-o in celelalte relatari. Dar cred ca ar fi sunat strident ca unghia pe tabla orice subiect in preajma shawormei.
Am sa va dau doar cateva informatii despre shaworma: in tarile arabe, adica acolo unde a aparut, acest fel mai era denumit si mancarea saracilor, pentru ca, la fel ca si pizza, este facuta din resturi. Denumirea provine de la cuvantul turcesc çevirme, insemnand “care se roteste”, aluzie la frigaruia pe care se pun bucatile de carne (vita, pui sau miel; niciodata de porc) si care se invarte pentru a fi coapta uniform la o sursa de foc.
Desi uneori gustoasa, dar nu prea aratoasa, si cu atat mai putin sanatoasa, shaworma servita frecvent poate fi reteta sigura pentru un ficat facut praf, colesterol fara numar si celulita timpurie. Consumatorul fidel se poate recunoaste usor dupa urmatoarele semnalmente: plescaie, se sterge cu tricoul si apoi pe blugi, ii cade din gura, se mozoleste ca un porc, ii vine burta peste curea, ii precede stomacul in miscare pe directia inainte si are o privire ambigua. A se citi in mod repetat acest fragment, inlocuindu-se termenii: Big Mac, copanele picante, hamburgher, cheesburgher, etc…
Revenind la restaurantul SPHINX, eu cel putin nu cred ca am sa mai calc vreodata pe acolo. Doar daca vrei sa mananci muuult si sa platesti la fel de muuult, atunci acest local ramane o solutie.

Atmosfera generala ***
Menu **
Servire **
Calitatea preparatelor **
TOTAL **

SPHINX
Str. Stefan Cel Mare nr. 28, Bacau

In incinta Arena City Mall
rezervari la 0234.588.618

OLIVE GARDEN, restaurantul de la KM O

2007-12-22T15:25:00.000-08:00

Update la 02 mai 2009: SEARĂ GRECEASCĂ

Update la 02 mai 2009: SEARĂ MEXICANĂ

Upadte la 29 mar. 2009: SEARĂ PESCĂREASCĂ

Update la 29 mar. 2009: SEARĂ RUSEASCĂ

Update la 03 feb. 2009: Pentru spiritul organizatoric deosebit şi inspiraţia de a creea evenimente gastronomice reuşite, Restaurantul OLIVE GARDEN primeşte o treaptă de apreciere suplimentară şi este cotat cu ****

Update la 03 feb. 2009: SEARĂ ASIATICĂ

Update la 01 dec. 2008: SEARĂ SPANIOLĂ

Inainte de a intra in vacanta sarbatorilor de iarna, aceasta rubrica culinara mai face un ultim popas pe 2007 intr-un loc foarte comun pentru multi bacauni, dar si foarte special pentru mine insumi. Exista langa Prefectura un spatiu in care a fost odata terasa cofetariei Nufarul, si care acum e ocupat de complexul Multiroyal care cuprinde cafeneaua PASSION, restaurantul OLIVE GARDEN si clubul KHEMIA. Mai demult, imediat dupa al doilea razboi mondial, tot aici au locuit si bunicii mei, asadar iata si legatura mea personala cu acest loc.
Nu am sa fac vorbire despre tumultosul si controversatul inceput al acestui complex si nici despre celelalte doua facilitati, cafeneaua si clubul. Ma intereseaza doar restaurantul care, la inaugurarea sa din aceasta toamna, a beneficiat de o presa pozitiva care relata despre echipa de 12 bucatari priceputi si de principiile fusion cuisine care guvernau in bucataria acestui local. Voi explica putin mai jos ce inseamna acest concept. Pentru moment v-am descris doar premisele din care a aparut curiozitatea mea de a-i vizita.
Locatia este intr-adevar realizata cu profesionalism, fie ca-i vorba de eficientizarea la maxim a utilizarii spatiului sau de aspectul general dat de catre decoratiuni si mobilier. Cu o mica exceptie doar, si ma refer aici la aspectul kitsch-os al tavanului acoperit de un tapet ce reprezinta un cer albastru cu multi, multi norisori albi. Acum am sa anunt public ca am o mare problema cu restaurantele care nu iau in serios cerintele legale de a delimita spatiile de fumatori cu cele de nefumatori. Majoritatea lor au prevazute astfel de spatii dar existenta lor este destinata doar momentului vizitei inspectorilor. Fie ca-i vorba de 2-3 mese puse in holul de intrare, fie ca-i vorba de un separeu folosit mai mult ca si spatiu dedicat protocolului, administratorii gasesc tot felul de solutii pentru a eluda aceaste cerinte. Un exemplu, din pacate, este si acest restaurant unde separarea se poate face prin intermediul unui perete de tip cortina, dar care, ati ghicit, sta mereu strans. Precizez ca fac parte dintre cei care apreciaza uneori la finalul unei mese copioase o tigareta de calitate, dar recunosc dreptul celor care nu au acest obicei, de a nu fi deranjati de fum.
Meniul oferit aici este suficient de generos si structurat, mai ales ca drinklistul este prezentat intr-un fascicul separat ce poate fi consultat mult mai usor. Preparatele prezentate insa indica mai curand o bucatarie internationala decat un fusion cuisine, asa cum pompos era prezentat in presa. Puteti alege mancaruri cu specific mediteranean, adica din Orientul Apropiat, Grecia, Italia, Franta si Spania, dar si preparate clasice romanesti. Si acum sa lamurim ce inseamna aceste concepte. Ambele reprezinta doua dintre tendintele moderne ale gastronomiei si au aparut relativ recent, odata cu migratia tot mai accentuata a oamenilor dintr-o zona in alta si dezvoltarea turismului international. Bucataria fusion este cea care propune preparate noi dar in a caror realizare se folosesc metode apartinand unor culturi gastronomice diferite sau ingrediente specifice unor zone diferite. Rezultatul poate fi spectaculos, exotic dar si inconsistent si usor superficial. Este destinata celor care sunt deschisi experientelor noi, mai putin celor care raman fideli ai retetelor clasice, recunoscute si specifice pe care le pot regasi in restaurantele cu bucatarie internationala. Sincer, chiar as fi fost mirat sa descopar un restaurant fusion cuisine in Bacau ...
Ospatarii pe care puteti sa-i intalniti aici sunt foarte tineri si, din pacate, cu foarte putina experienta. Nu detin prea multe informatii referitoate la preparate, au o comunicare rigida si formala si prea putina empatie. Acesta este unul din riscurile de care unii administratori nu sunt constienti. Personalul de deservire este interfata directa dintre client si restaurant si face parte din mixul de imagine cu care afacerea este prezenta pe piata. Nu sunt suficiente o locatie potrivita, decoratiuni moderne si scumpe sau un meniu bine pus la punct. Servirea nu inseamna doar turnatul vinului in pahare si adusul farfuriilor de la bucatarie.
Am ales ca antreu un platou libanez format din trei salate diferite, servite impreuna cu foccacia. Salata de vinete a fost ok, nici prea prea, nici foarte foarte, insa salata de linte a fost o delicatesa, un pic asemanatoare cu fasolea facaluita de la noi. Plina de mirodenii si cu putina ceapa prajita, intinsa pe felia de foccacia devenea instant o mica opera de arta culinara in sine. A treia salata era facuta din boabe de naut, o reteta intr-adevar specifica libaneza, dar cunoscuta mai ales datorita bucatariei israeliene de unde are si numele de humus. Intamplator, am servit de foarte multe ori humus facut chiar in acea zona, si credeti-ma, nu are nimic in comun cu gustul salatei de aici. Mai mult, as zice ca seamana cu gustul unei salate de humus la conserva, pe care o puteti gasi la Metro …Ca fel principal (sau main course, in engl.) am ales unul denumit “surf and turf”. Aceasta reteta este relativ de data recenta (1960-1965) si reprezinta un act curajos de combinare reusita a unei fripturi de vita cu creveti si garnitura de cartofi. Macar aceasta chiar apartine stilului fusion … Ma refer la reteta, pentru ca ceea ce mi-a fost pus in farfurie apartine altui stil: celui balcanic. Adica alegi o reteta cu o denumire cat mai exotica si incepi sa iti bati joc de ea. Carnea de vita era aproape nemestecabila (si ii mai spun vrabioara de vita!) iar crevetele overgrilled, adica aproape ars. Ce a salvat totusi momentul a fost un piure de cartofi facut excelent si un sos de ciuperci foarte gustos.
Dar sa va spun totusi de unde vine denumirea asta. In engleza suna mai bine: surf refers to seafood and turf to beef animals fed on grass. Adica surf vine de la fructele de mare iar turf de la iarba consumata de vitele a caror carne este folosita in aceasta combinatie. Apropo, nu este o reteta care a fost chiar foarte bine primita de connaisseuri.Tinand cont de precedentele feluri, mi-am pus toate sperantele in desert, macar aici sa ating climaxul sesiunii mele culinare. Bingo! Desi nu am avut parte de panna cotta, pentru ca nu era inca gata, m-am delectat cu o crema Brulle fantastica, pe care v-o recomand cu placere asortata cu un vin alb, demidulce si foarte aromat, Muscat Ottonel de Murfatlar (ramas de la antreu), sa alunece mai usor. Crema este facuta dintr-o spuma de oua cu lapte si cu zahar ars, gatita la cuptor, dar sevita rece doar cu o pojghita de zahar ars pe deasupra. Chapeau bas, monsieur confiseur!
Restaurantul OLIVE GARDEN desi se lauda cu o echipa numeroasa de bucatari premiati si scoliti pe nu stiu unde, este totusi in faza de inceput si speram ca poate ajunge si in centrul atentiei si respectului nostru, ca in centrul orasului este deja.
Cam atat pentru anul acesta, va invit sa reveniti dupa revelion, sa descoperim si alte restaurante din orasul nostru sau sa incercam si alte preparate din restaurantele vizitate deja. Pana atunci va sugerez sa nu faceti (prea mult) abuz de caltabosi si va urez un Craciun fericit si La multi ani!

Atmosfera generala ****
Menu ***
Servire ***
Calitatea preparatelor ***
TOTAL ***

OLIVE GARDEN
Str. Marasesti nr. 4A, Bacau
rezervari la 0234.551.151

VILA TOSCA, rafinamentul la el acasa

2007-12-13T20:50:00.000-08:00

Dupa ce saptamana trecuta am decis sa ma abtin de la a comenta experienta crunta de care am avut parte la un cunoscut restaurant din Bacau (am sa revin asupra lui altadata, cand sper ca va fi altfel; datorita servirii execrabile a unei ospatarite de care restaurantul se poate dispensa cu cat mai curand cu atat mai bine, as putea sa aduc un blam nemeritat totusi), am ales un loc nou, mai putin cunoscut, care mi-a provocat surprize placute si al carui nume mi-a trezit in minte un intreg lant de relationare: VILA TOSCA.

Restaurantul si terasa sunt amenajate la parter, iar spatiile de cazare la etajul unei cladiri mai vechi, restaurata cu mult bun gust si rafinament. Datorita amplasamentului discret de langa Tribunalul Bacau, restaurantul este frecventat in general in prima parte a zilei de numerosi avocati cunoscuti din orasul nostru, veniti la o cafea si discutii cu clientii, intre sedinte.Nu ma pot opri sa nu evoc aici insemnatatea numelui ales pentru acest loc. Era intr-un timp o emisiune la tv in care se pornea de la un nume sau obiect si, prin relationare, se aducea vorba despre diferite alte lucruri care aveau legatura cu el, intr-un fel. Asa si in cazul nostru, acest nume ma duce imediat cu gandul la opera LA TOSCA a lui Giacomo Puccini, in care primul rol apartine personajului Floria Tosca, o frumoasa si celebra cantareata din secolul XIX. La premiera operei din 14 ianuarie 1900, acest rol i-a revenit sopranei lirice Haricleea Darclée fiind preferata si solicitata chiar de catre Puccini. Putini cunosc un amanunt foarte interesant: aceasta soprana este nascuta la Braila, ducand prin cariera sa renumele tarii noastre pe marile scene ale lumii. In “bunul” stil al locului, ea moare la Bucuresti in 1939, intr-o saracie lucie si uitare condamnabila.

Floria Tosca era iubita pictorului Mario Cavaradossi, rol in care a cantat pentru ultima oara pe o scena de opera in 2004 marele tenor Luciano Pavarotti, a carui arie binecunoscuta “E lucevan le stelle” poate fi ascultata aici.
Numele TOSCA este intalnit des la locuitorii provinciei italiene Toscana, cunoscuta in plan gastronomic prin mancarurile specifice si vinurile sale renumite (Chianti). In padurile din zona aceata sunt gasite frecvent trufe albe, cele mai dorite si apreciate trufe din lume, recent fiind gasita una de 1,5 kg considerata drept cea mai mare si cea mai scumpa, si vanduta cu pretul record de peste 200.000 $ la o licitatie din Roma. Desi au un aspect straniu, respingator chiar, trufele sunt visul oricarui gurmand cunoscator, un vis extrem de scump, ce-i drept …
Atmosfera restaurantului VILA TOSCA este una intima si calda data de decoratiunile inspirat alese si de folosirea multor lumanari decorative (am numarat peste 25 de bucati doar in salonul de nefumatori), recomandata ca un loc ideal pentru o cina romantica.

Din meniu am ales pentru antreu niste crochete de orez cu sos Ragu, chiar daca ospatarul mi-a atras atentia ca, fiind una din specialitatile casei, timpul de preparare este de aproape 30 de minute. Pana la urma s-a dovedit a fi vorba doar de timpul de incalzire, pentru ca au fost aduse dupa nici 10 minute. Prezentarea preparatului a fost destul de simplista si superficiala. A compensat in schimb cu gustul deosebit datorat sosului cu carne tocata si care imi aminteste de una din specialitatile bucatariei libaneze. As fi completat acest fel cu cateva picaturi de sos de soia sau otet balsamic, insa cererea mea a fost declinata pentru ca nu aveau asa ceva, desi acestea, alaturi de uleiul extravergine, nu ar trebui sa lipseasca din orice restaurant.
A urmat apoi un cotlet de porc in sos de portocale, un deliciu. Prajita putin in unt si apoi data la cuptor intr-un castron de lut, felia consistenta de cotlet era acoperita de un sos fierbinte si foarte aromat, in care repede am aruncat niste bucatele de paine pentru a se imbiba bine si ca sa nu risipesc nici un gram din pretiosul sos. Recunosc totusi ca astfel nu am fost foarte elegant, dar cui ii mai pasa de asa ceva cand ai in fata o asemenea bunatate? Stati sa ma vedeti la o portie de costite afumate cu fasole …
Sosul mi-a parut a semana cu sosul de ostropel mai degraba decat cu un sos de portocale, gustul acestora fiind prea putin pregnant dupa parerea mea.
Am acompaniat acest fel cu un vin alb demisec, disponibil pentru servit la pahar sau carafa. Am descoperit insa pe fundul paharului niste sedimente care imi semnaleaza faptul ca vinul a fost tras fara atentie din recipientul in care este pastrat. Daca sunteti mai pretentiosi, va recomand totusi un vin imbuteliat de la o podgorie cunoscuta.
Insa marea surpriza placuta a venit la final, odata cu desertul. O prajitura cu spuma de ciocolata ex-tra-or-di-na-ra! Daca stiti cum sunt la gust prajiturile numite negrese, atunci stiti la ce ma refer. Desertul a fost servit fierbinte (poate chiar un pic mai mult decat ar fi fost necesar) pe un platou pe care se aflau si doua lingurite de dulceata.
Daca veti servi odata cu aceasta prajitura si un 50 ml de coniac, asa cum am facut eu, nu o sa regretati, ba chiar veti fi incantati de aceasta combinatie. Mai ales ca servirea coniacului a fost facuta ca la carte, un mic spectacol in sine. Dupa cum se remarca si din imagine, paharul de coniac a fost asezat deasupra unui alt pahar mai mare in care se afla un pic de apa fierbinte. In acest fel, coniacul a fost determinat sa-si elibereze aromele volatile cu mai multa forta.
Desi nu imi face placere sa termin aceasta relatare cu un lucru mai putin placut, trebuie sa mentionez aici proasta inspiratie a ospatarilor de a se hotari sa ia si ei masa chiar in sala de servire. Poate ca ar fi de acceptat sa se intample in absenta clientilor, dar in nici un caz alaturi de acestia. Iesirea la un restaurant se doreste a fi, asa cum am mai spui, un experiment diferit fata de servitul mesei de acasa sau din oricare alta parte. Din acest motiv trebuie asigurata o atmosfera deosebita. Ceea ce au facut ospatarii in acest caz a fost un puternic semn de neprofesionalism, chiar daca in rest servirea a fost foarte buna.
Este si motivul pentru care nu am sa dau deocamdata ratingul superior pe care as fi fost dispus sa-l acord acestui restaurant. E un fapt tot mai des intalnit atitudinea unor ospatari care darama cu nonsalanta orice nobila intentie a proprietarilor.

Atmosfera generala *****
Menu ****
Servire ***
Calitatea preparatelor ****
TOTAL ****

VILA TOSCA
Str. Cuza Voda nr. 4, Bacau
rezervari la 0234.530.300
www.vilatosca.ro