Ca să elimin orice dubiu, încă de la început, precizez că nu mă refer la balada Mioriţa, ci doar la restaurantul cu acelaşi nume, atât de cunoscut în urbea noastră încât nu cred a fi vreun concitadin care să nu ştie unde se află, mai ales că e exact în acelaşi loc încă din 1977, de la deschidere. Nici atunci, dar nici acum, acest restaurant nu a avut pretenţia de a fi local de lux. A fost pus acolo, în marginea de odinioară a Bacăului, între blocurile clasei muncitoare, unde tot omul nou de sorginte comunistă, putea să-şi înfulece cei trei mici proletari şi berea regulamentară de Mărgineni.
În zilele noastre, Mioriţa nu a reuşit să-şi depăşească condiţia mediocră de local popular, şi poate că nici nu s-a vrut. Dar măcar cu un singur lucru lumea era de acord: la Mioriţa se mănâncă bine şi ieftin. Cum, necum, s-a născut şi faima legendarei ciorbei de burtă de la Mioriţa. În zilele bune, numai din acest fel se dădeau zeci de porţii, poate şi mai mult. Am fost destul de des în acest restaurant, şi până mai acum un an, mai ales către prânz sau seară, sala era aproape plină cu muşterii. Ospătarii mişunau de zor printre mese, sub ochiul vigilent al cârciumarului. La acele mese, între două îmbucături, se făceau afaceri sau tot feluri de aranjamente, aşa cum şi clienţii erau mai instruiţi sau nu, după caz, totul sub ochiul atent al cârciumarului. Se mişcau bani, se manevra influenţă, sub ochiul pofticios al cârciumarului. Criza nu erea, nunţile curgea, bacşişul pica ...
Până ce-ntr-o zi, pe l-apus de seară, mânat de grija comunităţii, cărciumarul fu ales primar şi, astfel, începu să fie prezent din ce în ce mai puţin pe la restaurant. Ochiul stăpânului nu mai putea îngrăşa viţica din restaurant, fiind holbat acum pe vaca din primărie.
Aşa am găsit eu restaurantul în ziua când am fost să servesc cea mai bună ciorbă de burtă din Bacău. L-am găsit pustiu, cu pereţii afumaţi de fumul de ţigară, cu scaunele de pe timpul fostului restaurant Select, cu tacâmuri desperecheate, ieftine. Asta nu ar fi fost chiar o problemă, nimeni nu s-a plâns cât timp mâncarea era bună. Nici eu nu mă aşteptam la mai mult şi nici nu aveam pretenţii ridicate. Venisem doar să iau masa la Mioriţa, aşa cum făcea multă lume, să mă desfăţ cu ceva nepretenţios dar gustos. Meniul e bazat pe bucătăria românească şi are în el multe denumiri pitoreşti: „Platoul Lenea Cucoanei”, „Platoul Flămândului”, „Friptura Pădurarului” etc. Unele dintre acestea mi-erau deja cunoscute din alte dăţi, reţete sigure de făcut maţul ghioagă. Poate că măcar un kil, două din actuala mea „siluetă” sunt căpătate de pe urma acestora. Muşchiuleţ şi păstrămioară, cârnăciori şi tochituri, fel de fel de murături, toate îmbulzindu-se, cu mult vin şi ţuică unse, pe drumul gâtlejului, spre hăul burdufului. Orice asemănare, pur întâmplătoare, cu mândru ciobănel tras printr-un inel, e glumii sortită şi cu haz rostită.
Revenind în prozaic, ciorba de burtă servită de această dată nu se califica deloc pentru titlul de cea mai bună. O zeamă subţire populată de nişte zdrenţe grase şi aproape descompuse de burtă n-au putut fi salvate nici de smântână, nici de piper, cu atât mai puţin de oţet. Legendara Ciorbă de Burtă de la Mioriţa! Tocmai când eram gata să o propun pentru patrimoniului culinar al oraşului nostru ...
E un fel neaoş românesc, care sperie şi alungă străinii care aud că e făcută din burta de vacă din primele trei linguri, dar de care te îndrăgosteşti pe vecie, dacă reuşeşti să treci mai departe, la următoarele linguri. Puţini ştiu însă că şi în rafinata bucătărie franţuzească există, de exemplu, nişte cârnaţi cu un miros greu de descris, făcuţi din stomacul şi intestinele porcului, numiţi andouilles.
Ciorba de burtă e pregătită de bucătar şi desăvârşită de către mesean, după gustul fiecăruia, cu nu mai puţin de şapte ingrediente: smântână, oţet, sare, piper, ulei, ardei şi mujdei. Unii mai folosesc chiar şi hrean. Că nu le găseşti pe toate, că sunt taxate suplimentar, sau că sunt folosite în exces (dacă tot sunt plătite!), asta e altă poveste.
Ca şi alte supe sau ciorbe, în mod normal, aceasta trebuie servită de către ospătar dintr-un castron, cu polonicul, nu adusă gata turnată în farfurie. Se lasă astfel posibilitatea clientului să-şi aleagă conţinutul, dar şi cantitatea.
Al doilea fel comandat a fost un escalop de porc cu ciuperci şi mămăliguţă, la recomandarea ospătăriţei. Am mers pe mâna ei, deşi ochisem din meniu ceva mai interesant, doar din speranţa ca măcar felul doi să fie bine făcut.
Escalope este cuvântul original din dialectul rural folosit în nordul Franţei secolului XVII, care se referă la coaja de nucă sau la cochilia de melc, şi, prin extensie, la felii subţiri din carne de viţel. Este corect totuşi să spunem escalop şi la alte felii din carne albă preparate în sos de vin (pasăre, porc sau chiar peşte), dar niciodată la feliile de carne roşie, adică de vită.
Din păcate, nici acest fel nu m-a impresionat cu nimic. Sosul era fad, ciupercile aproape crude iar carnea reîncâlzită. Lipsa de imaginaţie la prepararea sosurilor se pae că e boală comună. Creativitatea unui bucătar poate fi probată prin sosurile pe care le prepară. Sosul trebuie să fie spectaculos, memorabil şi complementar gustului principal.
Cu mari regrete, şi fără entuziasm am comandat o îngheţată, doar ca să mă aflu în treabă. E aceeaşi chestie servită drept desert în mai multe restaurante din Bacău, sub numele de Betty Ice. Multă culoare artificială, multă frişcă artificială, multe ace de gheaţă şi puţin gust. Cine mai e dispus să plătească pentru aşa ceva, ca mine să păţească. Întrebaţi înainte unde e făcută ingheţata. Dacă e din Metro sau e de pe la distribuitori şi nu e făcută in the house, lăsaţi-vă păgubaşi.
Restaurantul Mioriţa, drag mie şi din simplul fapt că mi-e vecin şi că am petrecut în el multe clipe frumoase cu prietenii mei, l-am găsit de această dată trist şi blazat, aşa cum şi-a găsit ciobănaşul moldovean oiţa, care de-un timp încoace, la prea puţini mai place. Să strigăm cu toţii tare: „Cârciumare, Mioriţa-ţi moare!”
Atmosfera generală **
Menu ***
Servire ***
Calitatea preparatelor **
TOTAL ***
MIORIŢA
str. Mioriţei, nr. 3
rezervări la 0234.510.477
Până ce-ntr-o zi, pe l-apus de seară, mânat de grija comunităţii, cărciumarul fu ales primar şi, astfel, începu să fie prezent din ce în ce mai puţin pe la restaurant. Ochiul stăpânului nu mai putea îngrăşa viţica din restaurant, fiind holbat acum pe vaca din primărie.
Aşa am găsit eu restaurantul în ziua când am fost să servesc cea mai bună ciorbă de burtă din Bacău. L-am găsit pustiu, cu pereţii afumaţi de fumul de ţigară, cu scaunele de pe timpul fostului restaurant Select, cu tacâmuri desperecheate, ieftine. Asta nu ar fi fost chiar o problemă, nimeni nu s-a plâns cât timp mâncarea era bună. Nici eu nu mă aşteptam la mai mult şi nici nu aveam pretenţii ridicate. Venisem doar să iau masa la Mioriţa, aşa cum făcea multă lume, să mă desfăţ cu ceva nepretenţios dar gustos. Meniul e bazat pe bucătăria românească şi are în el multe denumiri pitoreşti: „Platoul Lenea Cucoanei”, „Platoul Flămândului”, „Friptura Pădurarului” etc. Unele dintre acestea mi-erau deja cunoscute din alte dăţi, reţete sigure de făcut maţul ghioagă. Poate că măcar un kil, două din actuala mea „siluetă” sunt căpătate de pe urma acestora. Muşchiuleţ şi păstrămioară, cârnăciori şi tochituri, fel de fel de murături, toate îmbulzindu-se, cu mult vin şi ţuică unse, pe drumul gâtlejului, spre hăul burdufului. Orice asemănare, pur întâmplătoare, cu mândru ciobănel tras printr-un inel, e glumii sortită şi cu haz rostită.
Revenind în prozaic, ciorba de burtă servită de această dată nu se califica deloc pentru titlul de cea mai bună. O zeamă subţire populată de nişte zdrenţe grase şi aproape descompuse de burtă n-au putut fi salvate nici de smântână, nici de piper, cu atât mai puţin de oţet. Legendara Ciorbă de Burtă de la Mioriţa! Tocmai când eram gata să o propun pentru patrimoniului culinar al oraşului nostru ...E un fel neaoş românesc, care sperie şi alungă străinii care aud că e făcută din burta de vacă din primele trei linguri, dar de care te îndrăgosteşti pe vecie, dacă reuşeşti să treci mai departe, la următoarele linguri. Puţini ştiu însă că şi în rafinata bucătărie franţuzească există, de exemplu, nişte cârnaţi cu un miros greu de descris, făcuţi din stomacul şi intestinele porcului, numiţi andouilles.
Ciorba de burtă e pregătită de bucătar şi desăvârşită de către mesean, după gustul fiecăruia, cu nu mai puţin de şapte ingrediente: smântână, oţet, sare, piper, ulei, ardei şi mujdei. Unii mai folosesc chiar şi hrean. Că nu le găseşti pe toate, că sunt taxate suplimentar, sau că sunt folosite în exces (dacă tot sunt plătite!), asta e altă poveste.
Ca şi alte supe sau ciorbe, în mod normal, aceasta trebuie servită de către ospătar dintr-un castron, cu polonicul, nu adusă gata turnată în farfurie. Se lasă astfel posibilitatea clientului să-şi aleagă conţinutul, dar şi cantitatea.
Al doilea fel comandat a fost un escalop de porc cu ciuperci şi mămăliguţă, la recomandarea ospătăriţei. Am mers pe mâna ei, deşi ochisem din meniu ceva mai interesant, doar din speranţa ca măcar felul doi să fie bine făcut.Escalope este cuvântul original din dialectul rural folosit în nordul Franţei secolului XVII, care se referă la coaja de nucă sau la cochilia de melc, şi, prin extensie, la felii subţiri din carne de viţel. Este corect totuşi să spunem escalop şi la alte felii din carne albă preparate în sos de vin (pasăre, porc sau chiar peşte), dar niciodată la feliile de carne roşie, adică de vită.
Din păcate, nici acest fel nu m-a impresionat cu nimic. Sosul era fad, ciupercile aproape crude iar carnea reîncâlzită. Lipsa de imaginaţie la prepararea sosurilor se pae că e boală comună. Creativitatea unui bucătar poate fi probată prin sosurile pe care le prepară. Sosul trebuie să fie spectaculos, memorabil şi complementar gustului principal.
Cu mari regrete, şi fără entuziasm am comandat o îngheţată, doar ca să mă aflu în treabă. E aceeaşi chestie servită drept desert în mai multe restaurante din Bacău, sub numele de Betty Ice. Multă culoare artificială, multă frişcă artificială, multe ace de gheaţă şi puţin gust. Cine mai e dispus să plătească pentru aşa ceva, ca mine să păţească. Întrebaţi înainte unde e făcută ingheţata. Dacă e din Metro sau e de pe la distribuitori şi nu e făcută in the house, lăsaţi-vă păgubaşi.Restaurantul Mioriţa, drag mie şi din simplul fapt că mi-e vecin şi că am petrecut în el multe clipe frumoase cu prietenii mei, l-am găsit de această dată trist şi blazat, aşa cum şi-a găsit ciobănaşul moldovean oiţa, care de-un timp încoace, la prea puţini mai place. Să strigăm cu toţii tare: „Cârciumare, Mioriţa-ţi moare!”
Atmosfera generală **
Menu ***
Servire ***
Calitatea preparatelor **
TOTAL ***
MIORIŢA
str. Mioriţei, nr. 3
rezervări la 0234.510.477
2 comentarii:
Frumos articol. Toate au in inceput si inevitabil un sfarsit. Poate ca ciorba a ramas aceasi.....dar nu si clientul. Era un proverb : "Daca nu te misti odata cu timpul .....timpul te va misca pe tine" . Poate ca soseste timpul unui nou nume ....unui nou inceput cu un nou meniu. Daca cine trebuie nu va intelege proverbul ........viitorul va aduce o reprofilare a locatiei
un om cu harul vorbelor!
Trimiteți un comentariu